– Sa scrii! am auzit-o pe mama tipand dupa mine.
N-a inteles ca nu functionez asa.
Am inceput sa scriu pentru mine. In perioada aia scrisul a fost o forma de terapie, poate cea mai eficienta de care as fi putut avea parte.
Stiu ca am mai spus candva povestea asta dar uneori imi place sa o repet.
Cu timpul am prins curaj si am dat cele scrise de mine prietenilor apropiati. Cativa mi-au spus ca scrierile mele i-a facut sa se simta mai bine, i-a ajutat in anumite momente. Atunci am inceput sa scriu pentru altii.
A existat la un moment dat o perioada in care am scris pentru ca trebuia sa scriu insa acea perioada este cea mai plata si fara sentiment perioada a scrierilor mele.
Problema e ca sunt teribil de incapatanat si am un creier care este mai incapatanat decat mine. Pune-ma sa fac ceva si primul instinct va fi sa spun “Nu vreau!” dinainte sa analizez daca ceea ce am fost pus sa fac este bine sau nu.
Similar, daca-mi pun creierul sa scrie o sa-mi spuna “Nu vreau!”. Si pot sa ma chinui oricat, n-o sa scot nimic de la el. Trebuie sa-l las sa ma traga de maneca. Atunci cand am prea multe ganduri in cap si simt ca trebuie sa le scot afara cumva, doar atunci pot intr-adevar sa scriu.
Asa ca “Sa scrii!” este cea mai sigura cale de a imi bloca creierul in legatura cu un subiect despre care vreau sa scriu. Nu e vina mea, e defect de fabricatie.
Subiectul despre care vrea mama sa scriu e legat de balet. Mai precis faptul ca, la 32 de ani am fost pentru prima data la un spectacol de balet si dans contemporan. “Mai bine mai tarziu decat niciodata” zice o vorba din batrani, vorba care pentru mine se aplica teribil de bine de multe ori.
Cand merg la spectacole ma simt ca atunci cand mananc mancarea altora. Realizez cat de multa munca implica si de aceea consider ca as fi badaran sa spun ca nu-mi place.
In cazul asta nici n-as avea motiv.
Nu stiu daca din cauza ca a fost pentru prima data, din cauza ca intr-adevar mi-a placut sau din ambele cauze adunate, a fost o experienta frumoasa pe care as repeta-o.
Intr-un fel pot spune ca spectacolul asta mi-a deschis orizonturile. Inainte ma gandeam la balet si la dans ca la o forma de arta, insa neluand parte live la un asemenea spectacol nu stiam exact ce inseamna.
E ca atunci cand citesti in carti despre exploratori. Oricata imaginatie ai avea nu vei putea niciodata simti ce au simtit cei care au fost acolo.
Dansul este intr-adevar o arta. Acum pot spune ca am vazut cu ochii mei de ce.