Ce e mult e si bun

"imi place mult ce scrii dar nu am rabdare sa citesc pentru ca scrii prea mult.
scrie si tu mai putin…"

acum eu nu stiu ce sa spun in legatura cu asta…ar trebui sa fiu bucuros ca
persoanei respective ii place ceea ce scriu desi nu citeste?
dar daca nu citeste atunci de unde stie ca ii place ceea ce scriu?
ma gandesc sa fac intr-o zi asa cum auzisem o data la cineva. nu stiu daca e
chiar adevarat dar se potriveste.
cica era pe vremuri o materie care se numea economie politica sau ceva in genul
asta. si persoana asta avea ca profesor la aceasta minunata materie un mos
destul de dur. dadea lucrari de control si nu dadea note mari decat pentru cei
care scriau foarte mult. cu cat scriai mai mult cu atat aveai nota mai mare.
si el sau ea (nu reusesc sa-mi aduc aminte de la cine am auzit povestea…) s-a
gandit ca profesorul respectiv fiind batran si plictisit de viata nu are cum sa
stea sa citeasca toate lucrarile.
prin urmare atunci cand a dat lucrare a scris doar doua fraze pe care le-a
repetat de foarte multe ori, ajungand ca acea lucrare sa contine un numar foarte
mare de pagini.
in concluzie a luat 10.
cam asa cred ca se intampla si cu mine.
"-wow!!!! ia uite cat de mult scrie!!! inseamna ca e un tip destept! ma
plictiseste ceea ce scrie dar tipii destepti sunt atat de rari si m-am saturat
de toti dobitocii astia prosti cu care ma incurc in fiecare zi…."
(deci nu pot sa cred cat de rau pot sa fiu acum…. dar conform principiului
Andreei care spune ca totul tinde catre un echilibru inseamna ca in mine exista
si o parte buna, la fel de buna pe cat de rea este partea rea. prin urmare cu
cat sunt mai rau cu atat inseamna ca sunt mai bun. logic,nu? )
eu chiar nu scriu aici ca sa par interesant. scriu pentru ca-mi place sa scriu
si pentru ca uneori am ceva de spus. dupa cum spuneam acum ceva timp n-am nevoie
de fane roz la minte, care caracterizeaza un om dupa cantitate, nu dupa calitate.
ma gandesc ca intr-o zi sa scriu o singura fraza pe care sa o repet de 5000,
10000 de ori…pana ma plictisesc. probabil ca as deveni un geniu in ochii
unora. totusi, nu asta este scopul meu…pentru ca nu pentru astfel de oameni scriu.
si pentru ca tot am ajuns la opere de mari dimensiuni si pentru ca deja am scris
foarte mult inainte si prin urmare ceea ce scriu acum nu va fi citit decat de
putina lume, mi-am adus aminte de Muntele Vrajit al lui Thomas Mann. e o carte
mare cat DEX-ul care in principiu nu spune nimic. de fapt spune ceva dar ceea ce
spune as putea rezuma intr-o singura pagina. mi se pare un exemplu clar pentru
ideea ca daca scrii foarte mult si foarte plictisitor apari ca un geniu in ochii
oamenilor.
ar mai fi ceva. dupa ce citesti o carte de 20.000 de pagini nu iti vine sa spui
ca acea carte nu merita si ca ai pierdut timpul aiurea. prin urmare nu poti
decat sa o recomanzi tuturor cu caldura, facndu-i recomandari din cele mai bune.
ca de ce sa fii tu singurul fraier,nu?
cred ca asta e principiul prin care anumite chestii ajung celebre.
la capitolul asta e o sechela ramasa din liceu. era tipa aia de a scris Concert
din muzica de Bach. Hortensia Papadat-Bengescu. nu stiu daca se mai face acum in
licee, pe timpul meu se facea. am facut greseala sa citesc cartea aia….e de o
plictiseala teribila si singurul talent pe care i-l recunosc autoarei este acela
de a reusi ca in cateva sute de pagini sa nu spuna nimic.
inainte sa spui ca sunt ignorant (nu neg asta absolut deloc) gandeste-te bine.
poate o sa-ti dai seama ca sunt cazuri in care am dreptate.
in literatura, la fel ca in multe alte domenii calitatea ar trebui sa fie mai
importanta decat cantitatea. daca o carte este foarte groasa asta nu inseamna ca
este si buna…
dar nu stiu de ce incerc eu sa spun asta…la urma urmei situatia asta ma
avantajeaza. in felul asta am fane carora le place mult ceea ce scriu, care ma
considera un tip destept, care cred ca o sa ajung celebru, desi nu au citit
niciodata de la cap la coada ceea ce am scris. :))