Mă uitam, în timp ce-mi beam cafeaua la cât de frumos este nucul meu. Soarele îi lumina scoarţa gri deschis, argintie, în timp ce câteva geamuri de la blocurile vecine îşi făceau rolul de oglindă pentru soare astfel împrăştiind mai multă lumină.

La un moment dat mi-a atras atenţia ceva, o uşoară mişcare cu un fâşâit. Mi-am adunat atenţiile de la razele de soare şi am văzut că… aveam musafiri. În dimineaţa asta nucul meu mi-a făcut un cadou. Mi-a adus o pereche de păsărele. Zilele trecute am văzut câte una, nu ştiu care din ele dar acum sunt două. Au gângurit, şi-au curăţat penele, s-au uitat ochi în ochi, s-au plimbat unul spre altul, sau plimbat în direcţii opuse şi până la urmă s-au aşezat. Am stam la o mică şuetă, mai mult eu că nu a vrut niciunul să-mi răspundă, până am terminat cafeaua.                  

Nuanţa de la scoarţa copacului şi perechea de păsărele m-au dus cu gândul la cele două culori alb şi negru sau mai bine zis nonculori dar care dau împreună atâtea nuanţe de gri încât pot colora o lume întreagă. Doar două. Au ţinut loc culorilor care acum se văd la televizor color, ani de zile iar acum prin eleganţa lor fotografi măiaştri îşi exprimă sentimente dintre cele mai diferite şi în modă dau tonul rafinamentului. Se pot picta gradini cu flori şi curcubee şi circari doar cu aceste ne-culori, alb şi negru, dar nu ar putea exista una fără alta. 

Două sunt Luna cu Soarele care, am auzit, chiar dacă noi le vedem pe rând şi niciodată nu strălucesc împreună, ele se iubesc. Viaţa pe Pământ are nevoie de amândăuă deci are noroc cu iubirea lor.

Şi tot două sunt Ziua cu Noaptea îmbrăcate în catifele de culori diferite aşa cum şi bijuteriile pe care le poartă sunt diferite. Noaptea îşi pune stele în păr, în piept ca broşă Luna şi presară diamante pe trena-i lungă ce mângâie galaxiile. Ziua se împodobeşte cu cercei din flori, cu Soarele drept diademă în păr, inele din iarbă şi coliere din cireşe, în mijloc centură de mlădiţe. Noaptea şi Ziua formează un Tot, una fără alta nu se poate pentru că Pământul ar deveni confuz şi si-ar uita drumul.

Pentru o scânteie este nevoie de o atingere dar… de doi… două mâini.  Şi cu două suflete la fel se întâmplă. 

 

 

 

 

 

Este nevoie de mulţi oameni, multă muncă şi organizare pentru un spectacol şi mai ales unul în care un astfel de duet să sune Divin. Însă cât de mulţi ar fi, ce fac aceste două voci emoţiilor noastre… nu are nume sau, dacă am zis că sună Divin, se poate numi IUBIRE.  Două voci! 

 

Iubire în suflet!

There are no comments, click here be the first one!

Pentru articolul ăsta am căutat mai întâi pozele. Le-am căutat sperând nu să scriu mai puţin ci să mă fac mai înţeleasă. Sunt situaţii pentru care îţi cauţi bine şi mult cuvintele dacă vrei să fie descrise cât de cât… citeţ.

Într-o seară… spre miezu’ nopţii mai bine zis, intru cu totul în calculator cu gândul să răsfoiesc doar puţin pozele de pe Facebook după care să intru în lumea viselor, a doua zi urmând serviciul. Mous-ul meu se mişcă repede, găseşte ceva politică… neinteresant, câţiva trandafiri… îmi era prea somn să le văd frumuseţea… găseşte poza unui cântăreţ pe care il ascultasem puţin fără prea mare atenţie… Am văzut deasupra pozei ziua lui de naştere, cu urările care se fac, dar care fusese o lună în urmă… nu m-am uitat la data postării şi trec mai departe.  Dau de altă poză a lui, de data asta pe fundal negru iar pe alb erau trecute nişte cifre de care mi-am dat repede seama că însemnau anul de naştere şi anul… morţii?! Nu se poate… Nu poate fi adevarat… Mai este necesar să spun că după câteva secunde aveam mutra lui Donald din poză? În timp ce-i calculam vârsta am dat drumul vocii lui pe care de atunci nu mă mai satur să o ascult. Slavă Domnului nu era dintre apropiaţii mei, îl ştiam de pe net pentru că, bariton fiind, cânta operă şi eu ascult cu drag aşa ceva. Vezi, ţi-am spus la început că nu-mi găsesc mereu cuvintele. De ce am reacţionat aşa? Câteva zile eram aşa şi pe interior, încercând din răsputeri să gonesc din mintea mea întrebările care nu mai conteneau şi care sunt din cele de genul: „de ce?“, „cum?“, „cum e posibil?“… Există oare vreodată un răspuns omenesc la aceste întrebări?  Dmitri Hvorostovsky, unul dintre marii baritoni ai lumii, unul dintre frumoşii lumii, 55 ani… şi s-au cam terminat cuvintele.

Mai sunt situaţii, una doar mi-o amintesc acum, când simţi nevoia disperată de… o căldare cu apă… pe cap… în cap… nu contează! Dacă nu ştii despre ce vorbesc, eşti fericit şi n-o să fiu eu aia care să explic aşa ceva. Nu simt nevoia acum să vorbesc despre situaţii de gen dar mi-am amintit zilele astea de cât şi cum poate omul îndura.

Mai încoace, cunoscând legea bumerangului, fac tot posibilul să rămân cât mai plată în emoţii pentru a nu mi le proiecta în viitor pe cele pe care le-aş trăi în mod obişnuit… n-ar fi alea bune. Când am trăit prima oară situaţia asta nu ştiam nimic despre astfel de legi şi totuşi… Dumnezeu a fost acolo sau şi-a trimis Îngerii.

După nopţi în care adormeam cu muzică lui Dmitri (nu mi s-a întâmplat până acum să adorm decât în linişte deplină)… am mai aflat o situaţie…. Când eram mică mama îmi povestea că avea un căţeluş care a găsit, în nu ştiu ce împrejurări, un cârnat destul de mare pentru că urmau sărbătorile de iarnă. Suficient de prostuţ sau aşa sunt animalele, nu cunosc prea bine acest domeniu, a avut răbdare să-l mănânce pe tot. Spun răbdare pentru că după ce l-a mâncat, povestea mama, sta exact ca şoricelul din poză. Sta cu burtica în sus şi doar schelălăia uşor. Am înţeles că a trecut niţel timp până a mai mâcat ceva. Este o situaţie foarte de neexplicat pentru că nu poţi să te duci nici la dreapta, nici la stânda, nici să te plângi, nici măcar să-ţi reproşezi ceva. Pur şi simplu nu ai de ales decât să aştepţi să se digere ce ai înghiţit… 

Început de concediu coincide cu cele trei zile de doliu adică cu zile în care, la fel ca în zilele de la revoluţie, mă mişc doar pentru strictul necesar, gâdesc doar pentru strictul necesar, mă concentrez doar pentru strictul necesar… N-am ceaţă prin cap, n-am nod în gât nici apă pe cap… am doar urechi să aud ce se spune despre regi şi regine, despre regele nostru pe care l-am pierdut dintre noi. Dintotdeauna m-a fascinat şi mă fascinează orice imagine, stire, poveşti despre regalitate dar de data asta este mai mult decât fascinaţie. Sunt nişte trăiri şi sentimente şi stări pe care le petrec atunci când este vorba de istoria regalităţii noastre care nu mă lasă de loc indiferentă în astfel de zile. 

Şi ca să nu fiu nedreaptă cu viaţa, aseară am avut parte de bucuria care mă cuprinde de fiecare dată când pot vorbi despre scânteia Divină din fiecare om, despre faptul că omul merită tot ce-şi doreşte şi că poate obţine tot ce-şi doreşte. Dacă învaţă, că emiţând bucurii şi mulţumiri, viaţa îî va aduce situaţii în care să se bucure şi să fie mulţumit, viaţa lui va fi din ce mai bună. Am fost între nişte oameni cărora am putut să le spun aceste lucruri. Şi pentru asta sunt recunoscătoare şi fericită.

Îţi mulţuumesc Doamne că exist!

 

 

There are no comments, click here be the first one!

 

Bineînţeles că este o emisiune cu numele ăsta. Şi încă una foarte plăcută. Are muzică, are umor, are culori multe în decor. M-am uitat ceva vreme la ea fără să mă întreb ce e cu acel titlu. Acum constat că acest factor x este prezent, chiar dacă nu-l conştientizăm, acolo unde avem realizări, acolo unde ceva ne binedispune acolo unde zâmbetul apare pe faţa noastră sau când ni se umple inima de fericire. 

De multe ori vezi un lucru, o bluză, îţi place culoarea, îţi place împrimeul, e bună mărimea… ceva nu-ţi place, nu e a ta. Vezi un artist cum joacă, îşi spune replicile corect, mimează sentimentul, îl joacă… nu ajunge nimic la tine. Sunt cântăreţi care cântă absolut corect, sunt tehnici dar… nu-ţi doreşti să-i reasculţi. Sunt melodii pe care le asculţi şi poţi să le schimbi cu altele, nu aştepţi să se termine pentru că nu „îţi spun“ nimic. 

Încep un articol şi mă gândesc ce poză să pun? Şi de cele mai multe ori întâi pun pozele pentru că altfel mai greu continui să scriu. De ce am nevoie să văd culori şi mai ales ceva frumos? 

Vezi un tablou într-o galerie de artă, vezi altul şi altul şi deodată o imagine îţi rămâne în minte. Pleci acasă, trec zile, trece vremea şi când ai ocazia să vezi iar tablouri, îţi aminteşti pe cel ce ţi-a rămas în minte. Factorul ăsta este prezent pe unde te aştepţi şi pe unde nu te aştepţi. Nici nu ţi-ar trece prin cap să-l numeşti în vreun fel. Ţin minte, când eram mică, era o melodie de dragoste în care cineva avea un „nu ştiu ce“ şi bineînţeles că d’asta era şi iubit. De câte ori nu îţi pui întrebarea de ce îmi plece tipul y sau locul z sau haina cenuşie şi aproape ruptă…? Dacă am fi cinstiţi am recunoaşte valoarea covârşitoare al acestui  „nu ştiu ce“.

Eu de ceva vreme ascult o voce. N-am ascultat-o pe viu niciodată dar are atât de mult  „nu ştiu ce“… sau sunt mai mulţi  „nu ştiu ce“, că mă fascinează melodie după melodie şi nu mă satur ascultând-o.

Şi în aceste împrejurări cum pot unii gândii că poţi să-ţi planifici totul şi că dacă eşti perseverent şi consecvent şi conştiincios reuşeşti să-ţi realizezi ce ai planificat, de parcă ai fi robot? Nu sunt eu cea care spun să nu-ţi faci planuri. Dar în planificările alea nu este cazul să ţinem cont şi de „nu ştiu ce“? Nu se ia în calcul şi am auzit că „este o prostie“ să ţii cont de sentimente sau de emoţii. Trebuie să faci aşa, dacă vrei să…

„Nu ştiu ce“ sau „Factorul X“ constat că este de fapt o emoţie. Mai multe emoţii, nu contează… este ceva ce nu se vede, nu costă bani, nu se cumpără şi nu se vinde… Nu aduce profit.

Şi cred că prea puţine lucruri bune se pot face fără să se ţină cont de emoţii. Se spune că noi ne conducem viaţa 5-10 la sută conştient iar restul este subconştient. În zilele noastre ştiinţa a demonstrat ce au scris învăţaţii cu secole în urma, şi anume că „toate vibraţiile pe care le emiţi mental sau verbal se întorc înapoi la tine într-o formă similară.“  Înseamnă că subconştientul nu e decât noianul de emoţii de care nu ţinem cont atunci când ne conducem viaţa conştient. Este foarte simplu. Dacă tu planifici ceva în timp ce te bucuri, crezând că se va împlini, vor veni emoţiile bucuriei până când va veni lucru împlinit. 

Şi pentru că teoria nu-i învăţată dacă nu-i însoţită de practică, voi continua să pun pe aici realizările mele de când ţin cont de Factorul X.

Până la următorul împlinit te las lângă o voce Divină, nemuritoare, a unui nepermis de frumos bărbat, care acum ÎL încântă pe Dumnezeu.

Dă muzica la maxim!

 

 

Nopate bună!

There are no comments, click here be the first one!

 

Săptămâna asta am descoperit că filmele care de obicei rulau la televizor în preajma Crăciunului sunt date încă de pe acum. Asta înseamnă că voi avea un timp foarte lung în care să mă bucur zilnic de filmele mele romantice. Pe DIVA sunt multe filme frumoase dar acestea din pragul sărbătorilor îmi plac cel mai mult. Şi uite aşa în fiecare zi m-am abonat la un film. În timp ce imaginaţia era de mult în film mă gândeam că spiritul Crăciunului despre care este vorba în toate filmele, poate însemna chiar mai mult decăt sărbătoarea în sine. Cred că de multe ori acest Ajun este mai trăit. Ţin minte când părinţii mei nu aveau sâmbăta liberă, nu aveau zile libere de sărbători încercau să făcă atâtea în atât de puţin timp încât de sărbători erau mult obosiţi deşi voiau cu tot sufletul să fie în spiritul sărbătorii. Nu mai vorbesc de faptul că ultimele zile din săptămână este tot un Ajun al sfârşitului de săptămână. Mai îţi aminteşti cu câtă bucurie ne gândeam la vacanţe? Ce planuri ne făceam? Niciodată nu mi-a plăcut să fac planuri şi nici nu fac dar în timpul şcolii îmi treceau prin minte toate de făcut. Mă apuca dorul de lucru, de desenat, de citit…bineânţeles altceva decât recomandatele. Totuşi, să nu te gândeşti că planurile erau structurate nici macar pe zile, ce să vorbim de ore. 

Aşteptam tot anul să vină tabăra visând la tabăra ce tocmai trecuse. Cu părinţii mergeam în concediu vara. Mergeam la munte sau la mare dar vara. Când auzeam pe cineva că pleacă în concediu în primăvară, până să mă gândesc dacă mi-ar plăcea sau nu, mă gândeam la faptul că va fi şi mai mult de aşteptat până la anu’ în vară. Oricum făceam socolteala, de oriunde ajungeam tot la vară. Zilele ultime din primăvară erau de multe ori mai frumoase. Erau mai frumoase pentru că venea vacanţa. Erau frumoase pentru că se apropia concediul părinţilor şi mergeam ori la munte ori la mare. Erau frumoase, erau cele mai frumoase pentru că venea căldura. De foarte puţină vreme iubesc la fel de mult şi alte zile ca pe cele de dinaintea verii.

Şi totuşi… concediul adevărat este în vară. Să fim serioşi, concediul adevărat este acela pe care îţi permiţi să-l iei când vrei şi să pleci unde vrei. 

Aşteptăm un eveniment, ne gândim la cum va fi, ce vom face, fac scenarii, fac regii… este adevărat mai puţin ca altădată dar mă mai surprind. Începusem articolul cu filme. Este atât de frumos să poţi să te pui în pielea personajului, să fii în scena de final… (astea toate se termină frumos). Ăsta este tot un fel de Ajun… nu se numeşte aşa dar tot Ajun este, numai că te obişnuieşti atât de mult cu el încât în loc să faci ceva ca să vină sărbătoarea, cauţi filme. De curând am găsit un citat ce m-a făcut să mă gândesc la Ajun fără să fie vorba în el de vreun Crăciun sau de vreo sărbătoare… sau e? 

„Nu sunt un bun îndrăgostit, altminteri aş fi cu tine acum. Aş fi lângă tine şi nu mi-aş folosi dorul ca pe o dovadă că mai am sentimente… Mi-e teamă să trăiesc altceva decât aşteptarea.“ – Leonard Cohen     

Şi pentru că săptămâna asta a plecat sa-I cânte lui Dumnezeu acest bărbat nepermis de frumos şi cu voce Dumnezeiască, pentru că nu mă pot opri să-i ascult muzica, am pus şi pe aici… ceva din glasul său.

Ţarul muzicii!

Ţarul muzicii!

Ţarul muzicii!

 

Numai bine!

 

 

There are no comments, click here be the first one!

Gandurile tale iti creeaza viata!

http://zboara.eu/luiza/files/2017/11/22851992_1205983592867830_2937360397642487969_n-1-300x199.jpg

  Cuvintele pe care le alegi în mod consecvent îţi vor modela destinul.  – Anthony Robbins Unul din citatele mele preferate care mi-au sădit în suflet consecvenţa după ce m-am înscris în Calivita. După ce am auzit-o pe sponsora mea …

 

Scrisoare catre tine…

http://zboara.eu/luiza/files/2017/11/6-300x224.jpg

Bună, Şi mie îmi eşti dragă şi tocmai de aceea îţi scriu. Dar hai să-ţi povestesc eu cum simt şi ce simt. Despre asta scriu o carte… de câţi va ani. De mică nu mi-au plăcut nişte concepţii ale lumii, …

 

Libertate

http://zboara.eu/luiza/files/2017/11/20799849_2036745919878897_498118724791937026_n-169x300.jpg

  Zilele astea mi-am amintit… a câta oara? Mi-am amintit că de mai multe ori mi-am propus să scriu un articol despre libertate. Şi tot acum mi-am amintit de ce nu l-am scris până acum. Nu l-am scris pentru că …

 

A 7-a zi a lui Brumărel

http://zboara.eu/luiza/files/2017/11/5-nov-2017-171x300.jpg

  Plouă! Cui îi pasă? E frig! Cui îi pasă? E sâmbăta noastră liberă! Ei şi? Cam aşa ar arăta un minidialog cu cineva care ar intenţiona să ne oprească din drum atunci când urmează a se desfăşura un eveniment …

 

Vacanţa mare

http://zboara.eu/luiza/files/2017/10/21369661_1950414798504120_5752714376160921896_n-300x169.jpg

                Ce frumos sună… Vacanţa mare!                  Nu ştiam cum să numesc acest articol şi acum mă mir că nu m-am gândit mai devreme. Cum spunea …

 

Abundenţă şi Sănătate

http://zboara.eu/luiza/files/2017/10/21032897_288824124858871_3987012185985616578_n-300x187.jpg

  Dacă tot vorbesc cu tine, mai rar ce-i drept, îţi povestesc despre trăirile mele şi te mai ţin la curent cu citirile mele, m-am gândit să-ţi povestesc câte ceva şi despre activităţile mele. Una foarte dragă inimii mele este …