Blog luiza

Articolul este pentru sufletul meu!

Este o ocazie specială pentru care am pus titlul ăsta care o să se tot repete după cum văd. Sunt multe situațiile în care se poate simți această Iubire și sunt fericiți și ,,bogați” cei care o cunosc. Astă seară m-am uitat la emisiunea Chefi la cuțite și încă de pe vremea când urmăream Regele cofetarilor am avut aceași idee în minte, ideea de a-ți face din munca pe care o desfășori, datărită talentului tău, un scop. Lăsînd la o parte tensiunile, nervii și emoțiile, oamenii muncesc cu talentul lor… cu iubire. Vreau să amintesc numai pe cei care simt iubire pentru munca lor. Sunt convinsă că scopul rămâne până la urmă și o recompensă, un premiu, un stagiu sau așa ceva dar… iubind ce faci mi se pare firesc să ți se înmulțească bucuriile și reușitele. Iubindu-ți talentul și punându-l la treabă în folosul tău și al altora tot o formă de iubire necondiționată este. Dacă însă așteptarea aprecierilor este mai mare decât iubirea muncii depuse, așteptarea va fi din ce în ce mai mare și proporțională cu dezamăgirile.

La titlul ăsta pun numai bune și minunate ca evenimentul cel ce va urma în nici două zile când unicul (până acum) meu nepot va spune ,,Da”. Este puiul de la sora mea și așa cum sunt toți copiii când sunt ai tăi, este prețios. Așa cum iubirea pentru puiul tău doar crește, așa simt eu acum pentru copilul ăsta (acum el este în vizor) care a fost un scump de mic, iar pe măsură ce creștea și pe lângă multele calități i se dezvolta și simțul umorului, prezența lui nu poate decât să te facă să-l admiri și să-l iubești și mai mult. Cine nu crede în așa zisul deochi, să creadă că noi emitem continuu iar unele emisii pot deranja pe altele. Mă duceam în vizită la ei și la scurt timp comportamentul lui se schimba și nu în bine. Începeam să-i zic rugăciunile așa cum știam pe vremea aceea. Pentru că eu credeam în ele aveam câștig de cauză și se liniștea. Pe măsură ce el creștea eu îl citeam pe Lazarev de la care mai învățam câte ceva. Îl luam în brațe și îl puneam să-mi ceară iertare că m-a făcut să îl deochi. Avea șase sau șapte anișori când am început să-l pun la ,,treabă” ca să scap eu mai repede. Nu scăpam pentru că de fiecare dată, iar eu îl puneam să zică pentru că mă amuza, mă certa și mă certa chiar rău: după ce că tu îmi faci rău tot eu să-ți cer iertare? Nu pot să spun cât de dulce era. În jur de doi ani, când nu vorbea bine și stâlcea toate cuvintele, cunoștea după siglă toate mărcile de mașini care bineînțeles erau în șir pe stradă de acasă până în parc unde ne plimbam destul de des ca să nu zic zilnic: Onene=Renault, Tantan = Trabant, Opel = Opel (o să completez pentru că mai sunt câteva absolut delicioase, pe care acum le-am uitat).

Parcul fiind aproape de casă și câteva terase erau foarte bune de odihnit după plimbări pe alei, el era învățat cu ele. Când l-am luat la mine câteva zile, în alt oraș, nu avea mai mult de șase ani, mi-a cerut să mergem la terasă. Eram doar cu el atunci pe stradă și i-am zis că pe la noi nu sunt terase așa frumoase și îmi e teamă să merg doar eu cu el. Îl țineam de mână când am simțit că mă scutură și-mi zice foarte supărat: da’ eu ce sunt, cartofi prăjiți, cum să-ți fie frică cu mine? Și acum râd când îmi amintesc de cât de jignit s-a simțit.

Este omul cu care poți discuta și ai și de învățat de la el. Nu mai vorbesc de câtă încredere poți avea în el. Este adorabil când ne ia peste picior și pe mine și pe mami lui când stăm la șuete și i se pare că batem câmpii. În ultimii ani ne vedem mai rar, revelionul ăsta l-am făcut la el și la viitoarea lui soție, dar iubirea necondiționată nu cunoaște decât urcuș. Acum, și o să-i spun, mă simt ca la școală: niciodată nu era bine dacă îmi făceam ,,ghiozdanul” (așa se zicea pe atunci) de seara. În foarte puținele zile în care mă duceam la școală cu el făcut de seara mereu mă trezem fără ceva. Acum când știu de câteva luni data evenimentului nu sunt pregătită. Îmi imaginez eu cam cum o să arăt, mă uit la rochița de pe umeraș pe care o s-o calc mâine, sper că nu mâine noapte… și am emoții. Nu aveam blogul când mi s-a căsătorit băiatul dar voi scrie în altă parte cum a fost deși cuvintele vor fi prea mari pentru a putea să le înșir și… dacă acum pot scrie aici este tot datorită lui. Mămă atât de fericită sunt!  

M-am uitat când am scris prima oară de Iubire necondiționată, în ce perioadă… și am citit de cubul de gheață înghițit… de Jerry. Acum este un alt timp în care cubul este topit de mult. Și da, dacă după gheață bucuriile constant s-au înmulțit… amintesc titlul din această seară. Și mi-am amintit și că-mi propusesem să scriu despre stomac atunci când din când în când îmi amintește că există deși… cred că altcuiva îi amintește și prin rezonanță și mie. Posibil cauzele acestor neplăceri să fie aceleași. Asta este un domeniu despre care sigur voi scrie ceva pe aici pentru că nu am găsit nicăieri acest subiect deși aceste simptome, care se simt în paralel, există.

Până data viitoare: Lumină în suflet!

Când îmi era necaz că nu pot purta, atât de des pe cât mi-aș fi dorit, tocuri, nu știam de atitudine. Nu am analizat senzația pe care ți-o dă un centimetru sau doi în plus la toc. Eram destul de mică dar simțeam că din postura pe care ți-o dă acea înălțime poți mai mult. Mama purta și ea destul de rar tocuri mai înalte dar nu simțeam că se comportă altfel nici față de noi apropiații nici de străini. Totuși mie acele tocuri îmi spuneau ceva, ceva ce mai târziu am înțeles că pot avea și fără ele. Pot avea, dar cu ce are legătură? Dacă din considerente ortopedice sau practice nu le poți purta ce altceva poți face pentru a avea aceași senzație pe care ți-o dau doi centimetri în plus la toc?

De multe ori o confundam cu curajul. Și cred că nu eram departe. Eram la un seminar când o doamnă lector, într-o pauză, ne-a povestit câteva minute neplăcute trăite de ea la intrarea într-o instituție. Deși avea tot ce trebuia ca acte, se silabiseau și tărăgănau cuvintele prin care i se asigura trecerea doar pentru a-și asigura importanța cineva și a trage de timp. Doamna atunci ne-a spus că este necesară uneori o atitudine bazată pe o încredere în tine mai mare decât cea pe care o ai. Mi-au rămas în minte cuvintele ei chiar dacă au trecut zeci de ani de atunci. Deci atitudinea însemna încredere în tine, în ce ești și uneori în ce ar trebui să cunoști. Dar pentru asta nu îți trebuie curaj? Dar de ce curaj? Ca să ceri ceva ce trebuie să ți se dea oricum dacă ești corect? Multă vreme mi se amestecau în minte noțiuni de genul ăsta.  

De multe ori am zis, cred că și prin articolele astea că din Lazarev am înțeles puțin. Nu-i avedvărat, că tot amintesc de el… de ce avem intenția în primă fază să ne împuținăm? Să nu ne lăudăm mi se pare ok, dar să spui că ești mai prostuț decât ești, asta înseamnă deja și lipsă de încredere în puterea ta de a reține și de a exprima ce ști și în Dumnezeul din tine. Neîncredere sau teamă de a ți se spune că-s prostii, pentru că într-adevăr nu sunt pentru toată lumea ca nivel de înțelegere? Oricum din toate astea nu cred, până la momentul ăsta, că se poate naște o atitudine cu care să-ți treacă prin cap să ieși și să povestești cunoștințelor despre ultimele tale lecturi. Dar de atunci a mai trecut un timp peste mine și am dobândit ceva atitudine în așa fel încât acum pot scrie mai des de el… și despre altele. Deci el zicea că dacă treci pe lângă un câine cu frică de el, inconștientul lui recepționează mesajul că nu vrei să fie acolo, asta în traducere înseamnă că vrei să dispară, să moară, drept pentru care el vrea să te muște. Aici este vorba de frică pe care nu poți s-o ascunzi cu o atitudine de ,,nu-mi pasă de tine”. Așa cred că se poate dobândi și atitudinea în orice situație, să-ți construiești interiorul pentru a-ți putea arăta atitudinea care să fie credibilă. Tot de la Lazarev știu de momentul lui două mii doisprezece în care se schimbă vibrațiile pământului, iar știința a demonstrat asta și schimbări în magnetismul lui, nu intru în amânuntele astea că nu le stăpânesc. Altceva am reținut și sunt atât de fericită că am început un drum minunat cu scrierile lui. El zicea că de peste două mii de ani ni s-a spus să intrăm în biserică umili și cu capul plecat. Acum a venit momentul să intrăm în biserică ,,de braț cu Dumnezeu”! Am amintit în primele articole că El este Tot și că nu se mai pune problema că nu e bine ce spun.

Plecând de la această idee și cu Dumnezeul în om, nu ți se pare că ar trebui să-ți construiești o altă atitudine atunci când ai ceva bun de transmis, de povestit sau de verificat, analizat și chiar de penalizat (vorbind de servici)? Dat fiind că în fiecare om există Dumnezeu nu îți permiți altă atitudine decât acea de înțelegere a statutului de om dar în funcție de conjuncturi adoptăm atitudinile corespunzătoare. Și când iei atitudine față de ceva ce este nelalocul lui tot trebuie înțeles statutul de om și pe urmă adopți măsurile necesare. Lazarev, în cărțile lui, îi spunea unui procuror că, este slujba lui de a trimite oamenii în închisoare, dar să nu își permită să-i considere mai prejos decât el, pentru că ei sunt fiecare în (ecoul îi spun eu) momentul în care își trăiesc evenimentele pe care și le-au adus cu emisiile lor anterioare din vieți anterioare, din strămoși sau regiuni geografice.

Dacă nici pe cei pedepsiți nu ne este permis să-i judecăm, de ce ne-am pleca noi capul adoptând o atitutine umilă atunci când considerăm că nu cunoaștem chiar totul, că ,,nu suntem perfecți” când suntem înconjurați de oameni sau chiar în fața lor? Am pus ghilimele pentru că se poartă expresia care a devenit un simbol al celor care vor să-și audă vocea, să pară interesanți dar de fapt nu gândesc atunci când o copiază de la unu’ la altu’. Cine poate face un om în afară de Dumnezeu? Și de El îți permiți să zici că nu-i perfect? Să nu zici de clonare că și acolo dacă nu există viață moare tot și viața încă nu se vede pentru că este o altă formă a lui Dumnezeu.

În timp, când nu prea ai de ales sau nu ai curaj să alegi altceva, înveți să-ți ascunzi puțin neștiutele printr-o atitudine ce nu te caracterizează de fel dar dacă o dublezi cu alte bune intenții, ieși onorabil la liman, cum se zice. După ce înveți că Dumnezeu este în tine și în ceilalți, îți este mult mai ușor să adopți atitudinea omului care, ok, nu știu tot dar cu ce știu hai să vedem ce putem face. Se întâmplă lucruri uluitoare.

Am vorbit la început de tocuri. Și fizionomia feței, subtitrarea cum mai spuneam, se schimbă atunci când în interior eliberezi umilința și proasta înțeleasă idea de păcătos, atunci când acestea sunt înlocuite cu încrederea în Dumnezeul din tine, cu încrederea în informațiile pe care le ai, cu încrederea în cunoștințele pe care le ai și cu care poți adopta o atitudine plăcută și pentru tine și pentru cei din jur.

Ca și gândirea pe care nu o pot (nu vreau) cataloga în pozitivă și negativă, nici atitudinea nu o pot cataloga. De ce? Pentru că gândirea o am așa cum vreau s-o am ,,mâine”, și atitudinea o am în funcție de cât curaj mi-am construit, câtă încredere în mine mi-am acceptat și ,,fabricat” și cât pot considera Dumnezeul din om. Toate atitudinele pe care ți le dorești ca și bucuriile se pot înmulți cu atenție, informații și voință.

Cu adevărat atunci când am conștientizat că toți suntem oameni și nu am mai privit la cei de pe scenă ca la niște oameni de neatins, poți aduce bucurie și ție și altora. Câteva zile în urmă am trăit în sala de spectacol, nu era prima oară, un moment de bucurie și de fericire chiar, care m-au trimis direct în spatele cortinei pentru a felicita o fată cu o voce Dumnezeiască, și pe mama ei la fel de minunată. Unora poate li se pare puțin sau nimic, dar bucuria pe care am trăit-o îmbrățișându-le și spunându-le cât de fericită mă fac ele cu cântul lor, nu o poate trăi oricine și sunt fericită că mie mi se întâmplă. Sunt sigură, și din mesajele pe care le-am schimbat ulterior, că și ele s-au bucurat de îndrăzneala mea care… nu cu mulți ani în urmă mi se părea ceva imposibil de dobândit.

Nu am terminat ,,coincidențele” dar fac o pauză…

Până data viitoare: Lumină în suflet!

Cum toate au un început, am reușit performanța de a începe un articol în urmă cu două zile, am sărit o zi hotărându-mă să nu-l mai pun, ca în noaptea asta să reușesc să-l urc în blog. Intențiile mele sunt dintre cele mai bune însă cum nu se pot ,,da pe post” toate, posibil să-mi fi dat pe alocuri cu stângu’ în dreptu’ și să nu fiu clară… alege altceva de citit, atât pot spune.

Unul dintre cele mai grele lucruri de făcut în viață, pentru unii, este trăitul în prezent.

Să gândești așa…, să simți așa…, să crezi așa…, să te crezi așa… să crezi că meriți… Cam toate astea se pot grupa într-un pumn care s-ar putea numi ,,Trăiește în prezent!”.

La titlul ăsta mă gândisem înainte să scriu despre piele. M-a ros pantoful și am început cu ea. Deși am scris foarte puțin despre ea, nu voi continua, dar am amintit de asta pentru că și ea, ca și alte foarte multe afecțiuni și necazuri în viață, nu ar avea de suferit și nici noi dacă am trăi mai mult în prezent. Bine ar fi tot timpul.

Nu făceam prea multe conexiuni dar multă vreme tot auzeam de puterea prezentului. Se spune că ai cea mai mare putere când ești cu energia, cu gândurile, concentrarea și simțurile în prezent. Dacă ne gândim puțin, în trecut nu sunt deci nu am energie, în viitor nu sunt acum deci nu am energie, atunci sigur acum am energie pentru că doar acum exist. Câtă am? Cred că aici este ceva de zis. Dacă sunt acum dar mă gândesc la ce a fost, și mă gândesc la ce a fost rău, urât, trist, energia mea nu cred că este prea multă pentru că nimic din ce regret, nu-mi place, nu mi-a fost bine, etc. nu mă face să sar în sus de viață și să mă apuc cu energie să fac ceva acum. Dacă sunt acum și gândul îmi zboară la viitor, n-ar fi așa de rău dacă nu s-ar duce cu frică, griji, neliniști eventual panici. Nici așa nu mă dă afară vrednicia din casă ca să fac ceva, indiferent ce. Sigur că nu vorbesc despre puținele momente în care nu vreau să fac ceva, sau să gândesc chiar. Este vorba despre insistență în timp și intensitate a unor tipare care ne fură energia, aceasta se pare că este răspunzătoare de foarte multe afecțiuni. Deci până acum îmi aduc afecțiuni, boli pentru care de cele mai multe ori se caută altfel de cauze decât tiparele de gândire.

Cum se zice că boala este primul semn că ești pe drum greșit, ce urmează sunt necazurile. Ca să termin cu afecțiunile, mulți nu consideră că afecțiunile ușoare pot aduce altele mai grele. O fac pe pielea lor dar… ar fi bine de știut că mătreața spune ceva, sensibilitatea la soare spune ceva, sensibilitatea la orice fel de substanțe care nu sunt biologice, etc., etc., duce la ceva. Tensiunea spune ceva fie ea mare sau mică la fel ca amețelile atunci când te ridici repede. Starea de nervozitate, părul gras sau casant, tenul gras sau casant, etc., toate au urmări.

Cum pot fi toate cele enumerate mai sus împuținate cu ajutorul prezentului? Dacă înțeleg că anumite emoții, gânduri și trăiri îmi aduc afecțiuni și evenimente neplăcute, sunt atent la ce trăiesc aici și acum. Adică așa cum spunea o doamnă deșteaptă, dacă ești în casă acum ai vreun motiv să-ți fie frică de ceva? Frica este una dintre cele mai de dese cauze ale afecțiunilor și bolilor. Este cineva în casă care atentează la viața ta? Nu vorbesc de cazurile cu violențe, Doamne ferește. Zicea cineva că mai mult de nouăzeci la sută din fricile că ar putea să se întâmple ceva, le ai degeaba pentru că lucrurile alea pentru care îți era frică nu se întâmplă. Este foarte posibil ca în casă, sau la servici, sau pe stradă chiar, motivele pentru care să existe frică să nu existe, dar să existe foarte multe alte lucruri pentru care să te bucuri că există. Pot fi și multe calități pe care le ai și pentru care poți să simți recunoștință.

Am zis de energia din prezent care este diminuată și este mai greu să te apuci să faci ceva. Am furat niște expresii care mi-au plăcut și le dau mai departe. Se zice că în viață nu există palier: ,,O floare dacă nu crește moare”. Aici este nițel și despre dezvoltarea omului, dezvoltarea aptitudinilor, a talentelor. Nu sunt chiar amestecate lucrurile pentru că dacă nu poți trăi în prezent ca să ai energia la purtător, nu te poți gândi să faci și altceva decât rutina zilnică. Făcând aceleași lucruri, gândind aceleași gânduri nu mereu se cheamă înaintare și cum palier nu există, lucrurile vor merge în jos din toate punctele de vedere adică sănătate și evenimente de viață.  

Unul dintre cele mai grele lucruri de făcut în viață, pentru unii, este trăitul în prezent.

Cunoscând sau nu drumul ecoului, lucrurile tot la el merg. Dacă ai oarece regrete, nemulțumiri, stima de sine scăzută, sentimentul de a nu merita, etc. trăindu-le, amintinduți-le nu faci decât să le proiectezi în viitor care îți va aduce avenimente de viață pentru care să retrăiești emoțiile amintite. Și cum un necaz nu vine singur, așa se zice, acestea vin conform ecoului și cu afecțiuni pe partea de sănătate și cu evenimente neplăcute care să te facă să retrăiești trăirile trecutului. Dacă ești în viitor cu gândurile și ai eventual ceva scopuri și planuri îți pierzi energia dacă nu ești conștient de valoarea ta ca om cu Dumnezeu în el și te apucă iar nemulțumirea de sine, frica de a nu reuși, deznădejdea și mai rău este că se ajunge la delăsare și vin iar nereușitele din trecut să amintească că nu se poate mai mult.

Și pentru acei unii la pachet cu greutatea trăitului în prezent vin și Scenariile.

În hotărârea de a reuși să trăiești în prezent poți să-ți scri atunci când ai timp sau să repeți în gând afirmații pe care le-ai vrea adevărate ,,mâine” (sunt multe materiale cu afirmații de spus la timpul prezent pentru ca ecoul să-ți răspundă pentru acum ex: ,,eu sunt… ”, nu zici vreau să fiu…) sau, cel mai bine să-ți duci toată atenția la activitățile pe care le ai de făcut. Pentru astea este necesar un timp mai lung dar se zice că reușitele țin de noi. Dar… dacă în timpul focusării pe activități, în timp ce scri sau în timp ce-ți repeți lucruri pentru care ești recunoscător… în minte ți se derulează scenarii de filme de care ai vrea să scapi dar nu se lasă alungate, este foarte greu! Filmele sunt aproape toate din cele care nu răspund favorabil la întrebări de genul: dacă se întâmplă lucru x, dacă y face așa, dacă nu mi se dă dreptate în situația z, cum va fi, ce va fi, dacă… În completare mai citești și ziare, mai vezi știri la tv și gata scenariul filmului de groază care se va derula în mintea ta complet sau pe bucăți în funcție de conjuncturile în care ești. În acest caz cu toate puterile ar trebui înțeles că Dumnezeu este Tot și că a dat și puterea omului de aș face viața conform crezurilor lui. În asemenea credință, conștient că totul există, toate posibilitățile există (am scris în primele articole începând cu 1 din anul ăsta) spui încet, în liniște ca și cum vorbești cu Dumnezeu: ,,Doamne tu faci acum ca aceste gânduri să se ducă în Lumina Ta!” Și bazat pe experimentele care au demonstrat că al nostru creier nu face diferența între imaginație și realitate, îți imaginezi cum de la tine pleacă niște dâre (ele sunt gândurile tale) de aburi pe care le urmărești până ajung la Soare care tot în Dumnezeu este. Și de acum conștientizezi că s-au eliminat pentru că sunt la Dumnezeu. Poate nu scapi de aceste scenarii în următoarele zile dar cu răbdare și credință vei reuși. Pentru mulți ultimul paragraf poate părea SF dar asta este numai din lipsă de informații.

În menținerea bucuriei în prezent am trăit aseară și astă seară la Opera Română niște momente atât de intense de bucurie încât sunt convinsă că este ecoul celor zise de mine de recunoștință și sigur vor veni momente mai multe în care să retrăiesc bucuria momentelor din serile astea.

Până data viitoare: Lumină în suflet!

,,… mi se citește subtitrarea pe față!”

Nu-mi amintesc gluma dar era ceva de genul: ,,când încerc și eu să fiu amabilă, mi se citește subtitrarea de față!” În funcție de conjunctură putem masca intențiile și gândurile din spatele feței dar pentru un timp. Vorbind de afecțiunile pielii, nu mai este despre intenții și ce vrem să arătăm, se pare că orânduiala cu care a fost construit corpul nostru are altă logică. Am găsit scris foarte frumos, și nu m-aș fi gândit niciodată la o asemenea importanță, că ,,fața mea este prima parte a ființei mele care întâmpină universul.” Mai zice că poate fi ,,cartea de identitate sau de vizită” ceea ce este foarte adevărat dat fiind că pe una este chiar obligatoriu să se insereze poza feței. Sunt studii și oameni pregătiți în a citi chipul feței, liniile, expresia feței. Deci partea cu pielea care poate ,,pârî” ce este in interiorul omului este foarte adevărată. Poate că dacă vreau să ascund o bucurie sau o tristețe pielea nu va arăta o stare mult diferită de cea normală. Dacă însă interiorul meu este vraiște în ceea ce privește părerea mea despre mine adică mă devalorizez, stima de sine este la pământ, am impresia că în ochii altora sunt la fel, fața mea devine iritată și uscată. Se pare că am trecut și eu pe acolo.

O preocupare exagerată de imagine și implicit a ce pun și fac la față, am intuit-o cu mult timp în urmă și acum citesc că am avut cumva dreptate, înseamnă tot o neiubire de sine, o proastă părere de sine, neîncredere în sine. Aici este vorba de la fardurile în exces și până la intervențiile chirurgicale, toate ascund devalorizarea sinelui. Pe aici intru și eu cu puțin fard pe ploape și ruj pe buze care de cele mai multe ori sper să însemne o considerație pe care o am pentru atmosfera locului unde mă aflu. Când o vedeam pe mama cu ruj pe buze, mi se lumina lumea, mi se luau toate grijile și eram cea mai fericită pentru că asta însemna că se simte bine. Bineînțeles asta se întâmpla după ce am adunat și eu câțiva ani în plus.

Cum la pielea aspră se spune că omul este aspru și dur cu alții dar mai ales cu el, pentru o față luminoasă cu trăsături blânde, Jacques Martel zice că să-mi curăț interiorul de gândurile negre și sentimentele negative… intenția nu se pune? L-aș întreba (ha, ha!). Am cele mai bune intenții de a scăpa de tot ce-i rău dar oglinda nu pare să le vadă, poate vrea s-o schimb.    

Tot Jacques Martel zice în cartea lui Marele Dictionar al bolilor și afecțiunilor, că după ce identifici afecțiunea pe care vrei s-o tratezi, să o citești câte o silabă pe secundă de mai multe ori. Principiul conform căruia afecțiunea s-ar ameliora l-am citit, nu bag mâna în foc că am înțeles tot dar am făcut și fac în continuare ce a zis el. Am făcut paranteza asta pentru că în mai multe afecțiuni ușoare, grele nu am în afară de greutate…, are dreptate iar ,,Fața lăsată” este una dintre ele. Sunt perioade în care din motive sau fără motive te lași mai… baltă (ca fiu drăguță). Atunci nu realizezi dar după o vreme îți observi ploapele mai lăsate, linii care sunt atrase de forța gravitației, și parcă pielea este mai fără viață. Dacă ești sincer cu tine, găsești în oglindă fix starea sufletului tău. Cum se întâmplă mereu cauți remedii după ce trece criza și atunci citești pe silabe că lipsa fermității pielii este lipsa fermității în deciziile luate. Se zice și de bătrânețe dar dacă accepți normalitatea dictată de alții de multe ori nu este bine și asta o spun din experiență. De curând mi s-a dat o replică de genul ,,am zis să ascult de alții care știu mai multe decât mine”, era vorba de niște rețete de slăbit, bătătorite de ani, prescrise de știutori care învățaseră tot de ani aceleași lucruri care… nu dau rezultate în timp, dar ei perseverează. Sunt de acord cu acești învățați dar… ți s-a dat un creier, nu? Și când zic eu că nu ascult normalitatea, caut totuși soluții și ce să vezi, ce găsesc sunt scrise tot de cei care știu mai multe decât mine, cei mai mulți doctori sau oameni de știință, cercetători chiar. Ca să închei cu fața lăsată, ori mi-am păcălit creierul, ori m-am plictisit să citesc și am făcut altceva ca să-mi ridic moralul (de obicei muzică pentru că o iubesc), cert este că dacă nu m-a păcălit oglinda, au fost momente când mi s-a ,,ridicat” fața după astfel de silabisiri.

O afecțiune de loc plăcută este acneea care nu apare numai în adolescență și care ca orice afecțiune a pielii arată și ea conflictele interioare. Conflict între emoții și mental, exprimarea sau neexprimarea sinelui pentru că asta duce la iritare, stări de critică și mai ales autocritică, resentimente, frici, rușine (eu am inventat-o), dacă este frică este nesiguranță și mai ales neîncredere în sine. Cum s-a inventat profesionalismul și normele de frumusețe, alături de cele enumerate, ajung la dezgust față de propria persoană și cel mai rău la neacceptarea propriei persoane. Când te devalorizezi dar te duce mintea și ai totuși propriile păreri dar mai există și factori externi încerci și revolta față de un spațiu limitat, față de un eventual control pe care îl simți, o revoltă împotriva unei părți sau a alteia, cam totul duce la o fierbere interioară care răbufnește luând forma acneei.

Coșurile sunt erupții care conțin și puroi. Fierberi interioare, sentimente depresive, descurajări, tristeți, furii care nu mereu pot fi exprimate duc la această afecțiune. Și dacă este vorba de tinerețe și dacă este vorba de adulți, și sigur mă repet și voi mai repeta, învățarea de timpuriu că omul este o ființă divină ar face ca și părinții să fie mai relaxați și mai stăpâni pe ei și ar crește și viitori adulți cu încredere în sine, mai relaxați și mai încrezători în oameni și chiar în viitor.       

Punctele negre poate spun cel mai bine despre sentimentul de a nu valora prea mult. Sentimente de nu merit respect, îmi este rușine cu mine deci nici nu mă respect, devin apăsătoare și duc inevitabil la neîncredere în propria persoană. Gândind la divinul din om încerci și vei reuși să găsești și câteva calități care sigur vor fi mai multe. Găsindu-le te vei gândi că meriți și respect de sine și din partea altora și gândurile negre și punctele negre vor pleca încet, încet. Sigur că tratamentele cosmetice sunt ajutătoare dar… dacă este vorba de tineret, părinții ar trebui să-și revizuiască părerile despre ei și încrederea în ei nu numai pentru a arăta bine în societate ci pentru a-și iubi Divinul din ei. Dacă vorbim de adulți, puțin timp în urmă am dat nas în nas cu ele, nu mai ai nicio scuză în a lucra cu tine dacă dai de niște informații care te pun să reconsideri raportul om – Dumnezeu. Și pentru că am amintit, aud expresii de genul ,,să te rogi la bunul Dumnezeu”, ,,dacă Dumnezeu vrea, dacă Dumnezeu ajută”. Eu nu mă rog și Dumnezeu vrea și ajută mereu prin Puterea pe care ți-a dat-o: ce simți acum, o să simți și mâine și poimâine… până vei schimba ce simți. Universul, adică Dumnezeu este un Tot în care există toate posibilitățile. Există eu deșteapă și eu proastă, există eu slabă și eu… cum sunt acum (offff), etc. Este o chestiune de timp și trăiri de sentimente ca să ajung unde vreau. Dacă eu mă rog pentru sănătate, înseamnă că o să mă rog și mâine și poimâine și mereu. Asta nu înseamnă că sănătatea mea va fi din ce în ce mai precară? Ba da! Dacă ai fi sănătos, bogat și cu siluetă, cum ai fi? Ai fi mulțumit, fericit, recunoscător, vesel, entuziast, etc. Caut acum și mâine și poimâine și în fiecare secundă să mulțumesc să fiu recunoascătoare, fericită și să mulțumesc întâi pentru simțurile pe care le am, pentru familie, pentru sănătatea pe care o am în diversele părți ale corpului, etc. Aceste stări vor veni și reveni, obligând boala și insecuritatea să plece.

O cicatrice mi s-a estompat cu aceste citiri silabisite dar în timpul în care eu lucrez cu crezurile mele, cu gândurile și trăirile mele. O cicatrice arată o fostă rană fizică dar care, se pare, are o rană morală. Ea vine să amintească mereu cele întâmplate și de obicei nu bucură aceste amintiri. Dacă se înțelege această Putere a omului (ecoul îi zic eu pentru că îmi este mai ușor) de a-și atrage ce a emis, emisiile pot veni și din vieți anterioare și acestea se pot îndrepta, ar putea să accepte mai ușor ce s-a întâmplat, ar putea mai ușor să ierte pentru că nu este nimic de iertat așa cu nu a fost nimic de supărat. Sunt terapii care te învață să trimiți Lumină Divină și Iubire necondiționată situației și/sau personajelor implicate, astfel răul dizolvându-se.

Cu ani în urmă când abia învățam despre univers și gânduri, aveam un șef care imi era drag cum îți este drag un praf în ochi. Când mi se făcea rău și începeam să tremur în maxim jumătate de oră mă suna, el fiind în alt oraș. Având această revelație a Dumnezeului în om am început în fiecare dimineață când plecam de acasă, pe drum și chiar peste zi să zic în gând: ,,x (numele mic al lui) îl iubesc pe Dumnezeul din tine”. Câteva zile mi-a fost extrem de greu, mi se părea că-L mint pe Dumnezeu dar, și nu era el balaur eu eram speriată în ciomege, după câteva săptămâni am devenit colegi, nu mai era șeful meu.

Până data viitoare: Lumină în suflet!