Sentimente

   ziua de ieri a ascuns mult mai multe decat glumele alea la adresa lui
Dumnezeu, glume care se pare ca i-au placut si Lui avand in vedere ca la putin
timp dupa ce le-am pus pe site am avut parte de cateva evenimente care au
schimbat in bine reperele maruntei mele existente.
   nu, asta nu o sa fie un articol amuzant. ii rog pe cei care citesc ceea ce
scriu doar pentru a se amuza sa ma ierte si sa vina maine pentru a nu exista
riscul de a se plictisi citind ceea ce urmeaza.
   nu pot spune ca am vazut prea multe filme in viata mea. anul asta de exemplu
nu cred ca am vazut de la cap la coada mai mult de zece. insa filmele bune pe
care le-am vazut imi raman in amintire si le redescopar de fiecare data atunci
cand viata si conexiunile neuronilor mei doresc asta.
   in general nu urmaresc un film de mai mult de doua ori. e de ajuns o data, a
doua oara ma plictiseste. spre deosebire de mama, eu nu cred ca a doua oara
filmul s-ar putea termina altfel.
   bineinteles ca exista si cateva exceptii. nu mi le amintesc si oricum nu sunt
importante acum.
   una singura este, mai corect ar fi sa spun ca a fost. am vazut "the wall" de
cel putin 30 de ori. a fost filmul care ma scotea de fiecare data din starea de
rau, imi alina durerea pe care o simteam in suflet. filmul ala a reusit sa intre
in gandurile mele asa cum nu a reusit niciun alt film.
   intre timp lucrurile s-au schimbat. de fapt eu m-am schimbat. cand ma gandesc
la perioada aceea mi-o accept insa oricat as incerca nu reusesc sa ma inteleg pe
mine cel de atunci. cred ca in timpul asta m-am schimbat atat de mult incat eu
cel de acum, desi am la dispozitie amintirea trairilor, senzatiilor, gandurilor
si durerii din acea perioada, nu ma mai pot intelege.
parca as fi alt eu.
   a trecut mult timp de atunci. am vazut multe filme, foarte multe dintre ele
proaste, unele dintre ele bune, cateva mi-au placut foarte mult, insa niciunul
dintre ele nu a putut sa scoata din mintea mea "the wall". indiferent cat de bun
ar fi fost filmul la care ma uitam, "the wall" prinsese radacini, se contopise
cu mine, ca o piatra care, lasata in padure mult timp este acoperita de muschi,
devine una cu padurea. acceptasem ca "the wall" face parte din mine si nimic nu
il va mai putea scoate de acolo.
   viata insa este plina de neprevazut. si este minunat ca este asa pentru ca
daca nu ar fi nu ar mai avea niciun rost sa o traim.
   aseara, (sunt tentat sa spun "intamplator" insa nimic nu este intamplator in
lumea asta. mai ales ca am mai cautat filme de zeci de ori dar niciodata nu mi-a
trecut prin minte sa-l iau pe acesta) mi-am adus aminte de un film care i-a
placut mult mamei si al carui titlu m-a intrigat intotdeauna. faptul ca in el
juca Johhny Depp era un atu important, avand in vedere ca toate filmele lui pe
care le-am vazut mi s-au parut exceptionale (cu exceptia lui Charlie si a
fabricii de ciocolata…dar nimeni nu e perfect).
Don Juan DeMarco
   de la inceput am avut surpriza placuta de a vede ca in film joaca de asemenea
Marlon Brando si Faye Dunaway, doi actori de care auzisem (cine ar putea sa nu
fie impresionat de Marlon Brando in Nasul?)
   prezentarea este singurul lucru din film care a avut legatura cu lumea asta.
acolo s-a rupt contactul meu cu realitatea. ceea ce a urmat s-a intamplat acolo,
in lumea lor. eu nu mai eram aici decat fizic. din primul moment filmul mi-a
tras mintea acolo, am devenit una cu el, m-a facut sa rad, sa zambesc…sa exist
in ritmul filmului si al personajelor din el.
   ratiunea mea, cea care intotdeauna anlizeaza personajele, gandeste
comportamentul lor, incearca sa inteleaga deciziile….ratiunea a fost pur si
simplu spulberata. nu a mai existat ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo. nu
m-am mai putut intoarce la ea asa cum nu te poti intoarce la un lucru care nu a
existat vreodata in viata ta si nu ti-a trecut vreodata prin minte ca ar putea
exista.
   de aceea nu am mai putut gandi filmul, pur si simplu l-am simtit. l-am simtit
ca si cum as fi fost una cu el, ca si cum as fi fost el, ca si cum ceea ce se
intampla acolo ar fi fost realitatea, singura realitate.
   numai "the wall" a mai avut efectul asta asupra mea. "the wall" este insa
filmul simtit de un alt eu, un eu care a disparut acum multa vreme, acel eu s-a
transformat treptat, treptat, in eu cel de acum.
iar eu cel de acum il simt pe Don Juan DeMarco.

   sunt forte putine lucrurile despre care am scris avand senzatia ca indiferent
cate cuvinte as folosi, indiferent cat de bun as putea fi ca scriitor, nu le voi
putea proiecta niciodata pe hartie asa cum le simt eu in mine.
   recitind cele scrise mai sus am avut un prim impuls controlat cu greu de a
sterge tot. mi s-a parut ca ceea ce am scris nu face decat sa intineze ceva
sublim, ca si cum as pata cu noroi lumina.
   filmul asta a starnit in mine reactii mult prea puternice pentru a le putea
pune vreodata pe hartie, macar pe sfert asa cum as vrea sau cum ar merita.

   ceea ce am vazut nu este un film. un film trebuie vazut pentru a putea fi
inteles. ceea ce am vazut este un sentiment.