Bucati de caracter

   azi am simtit din nou nevoia de a-mi plange de mila. cei care ma stiu de mai
multa vreme cunosc aceasta particularitate a mea de a ma plange in legatura cu
tot ceea ce nu-mi convine.
   lucrul asta nu s-a mai intamplat insa de mult timp. nu pentru ca m-as fi
maturizat, lucru care nu cred ca se va intampla vreodata, ci pentru ca mi-am dat
seama ca nu ma ajuta la nimic.
   am tot auzit in jurul meu ca cica te-ai simti mai bine daca spui si altora
problemele tale. asta e un soi de rahat mare si cu cireasa in varf pentru ca
rezolva problema doar pe moment. intr-adevar te simti mai bine atunci cand spui
si altuia ceea ce ai insa aceasta senzatie de "mai bine" dureaza numai atat timp
cat vorbesti cu acea persoana. dupa ce ai ramas iar tu cu tine iti dai seama ca
acea usurare a fost doar o amagire si ca de fapt nu te-a ajutat cu nimic pe
termen lung.
   singurul lucru pe care ai reusit sa-l faci a fost ca l-ai deprimat si pe
prietenul tau cu problemele tale. asta desigur daca iti este prieten bun. pentru
ca in general cea mai mare parte a amicilor tai nu vor da doi bani pe problemele
tale, nu vor incerca sa te inteleaga, mai mult decat atat le vor considera
puerile, indiferent cat de grave sunt ele. asta pentru ca au si ei problemele
lor mai mult sau mai putin grave. astfel ca daca incerci sa le spui ceea ce ai
vor astepta cu o nerabdare evidenta sa termini ceea ce ai de spus dupa care
imediat, fara sa-ti spuna neaparat vreo vorba de incurajare vor trece in a-ti
piovesti problemele lor.
   prin urmare decat sa stau sa aud probleme cretine am renuntat sa ma mai
plang. nu ma ajuta cu nimic si nu fac decat sa ma enervez observand cum nu ma
asculta nimeni.
   bineinteles ca sunt si exceptii. si ma pot considera extrem de norocos ca in
cazul meu sunt destul de multe. insa nici macar lor nu le mai spun problemele
mele pentru ca asa cum spuneam mai sus nu as face decat sa le intristez,
neputandu-ma ajuta in niciun fel.
   dupa cum spuneam, azi am simtit nevoia de a-mi plange de mila. din fericire
am reusit sa ma abtin.

   in alta ordine de idei, simt nevoia de a imi exprima enervarea.
   nu sunt multe chestii care ma pot face sa fiu invidios. as putea spune ca
reusesc sa-mi infranez invidia, sa o fac sa dispara de cum a aparut astfel incat
de foarte multe ori nici nu mai apare in momentele in care alta data aparea.
   insa invidiez la culme si cu toata fiinta mea persoanele care dupa ce distrug
o relatie reusesc sa faca pe victimele atat de bine incat lumea le crede. in
ochii celorlalti ele sunt victimele celorlalti, nu au gresit cu nimic, au
ghinionul sa se indragosteasca numai de oameni rai si de aceea li se intampla
ceea ce li se intampla. reusesc sa te faca sa-ti para sincer rau pentru ele,
reusesc sa te convinga sincer ca ele sunt intotdeauna nevinovate, ca cei/cele pe
care i-au/le-au iubit sunt vinovati si ca n-au stiut sa aprecieze ceea ce au avut.
   recunosc ca sunt si astfel de cazuri, persoane care au talentul de a se
indragosti numai de ciudati (nu dau nume, se stiu ele :)) ), insa cunosc si
persoane care au reusit sa treaca prin multe relatii facandu-le praf pe toate si
din toate ele au iesit ca victime. lumea le compatimeste, deplangand faptul ca
niste fiinte atat de minunate dau numai de niste persoane tampite, care nu stiu
sa le aprecieze.  
   simt o invidie nebuna pentru astfel de persoane. eu nu am reusit sa fac
niciodata asta atat de bine ca ele.
   singurul lucru care ma face sa ma simt mai bine este acela ca desi pe termen
scurt astfel de oameni ies invingatori, pe termen lung vor ramane singuri cu
victoria lor. ei sunt mai preocupati sa iasa cu imaginea curata dintr-o relatie
decat sa incerce sa o faca sa mearga.