Exercitiu filozofic

   uite, acum am venit de la serviciu ca iar lucrez de noapte, mi-am facut un
ceai cu menta si lamaie, in care am pus exagerat de multa miere, pentru ca am
reusit sa racesc urat de tot, si inainte de a ma culca m-am gandit sa citesc
putin presa.
   stiu ca am mai spus-o de nenumarate ori, dar nu inteleg. nu inteleg de ce
oamenii omoara alti oameni. nu inteleg de ce oamenilor le place sa citeasca si
sa vada cum oamenii omoara alti oameni.
   banuiesc ca sunt treburi care tin de natura animalica a omului pentru ca nu
pot fi puse pe latura intelectuala. doar au fost atatia criminali inteligenti si
culti in lumea asta.
   ma gandesc ca astfel de oameni isi duc libertatea dincolo de limitele admise
lucru care ar putea reprezenta un punct de plecare pentru o discutie lunga si
probabil fara niciun rezultat concret pe tema: daca libertatea are limite atunci
mai poate fi numita libertate?
   o libertate absoluta ar presupune sa poti sa faci ce vrei cand vrei cum
vrei…ori asa ceva nu poate fi posibil. prin urmare singura concluzie care se
poate trage este ca (in lumea asta cel putin) o libertate absoluta nu este
posibila. indiferent cat ai incerca sa scapi, pe colivia mica intotdeauna va
sade colivia mare asa cum spune Mircea Baniciu.
   constientizand aceste adevaruri am incercat sa caut libertatea in mine. am
incercat (si in mare masura zic eu ca am reusit) sa-mi distrug toate ideile fixe
care imi ingradeau gandirea. ca sa ma exprim putin mai concret, acum nu as omori
un nu pentru ca mama m-a invatat ca nu e bine ci pentru ca nu vreau eu. incerc
sa nu mai am niciun fel de criterii exterioare de impartire a faptelor in bine
si rau ci am propriul meu sistem de valori. eu decid ce mi se pare bine si ce nu.
   este surprinzator cat de multe idei fixe ne inoculeaza societatea in care
traim fara ca macar sa ne dam seama. si la fel de surprinzator este cata
libertate poti gasi in propria ta minte.

   nu stiu cat de coerent am fost avand in vedere cat de obosit si de racit
sunt. am observat ca am incetat de multa vreme a mai folosi scrisul ca pe o
necesitate, ca pe un medicament. acum il folosesc ca pe cafea, ca pe ceai, a
devenit una dintre foarte multele bucurii pe care mi le ofera viata.
   si uite o teorie asa, de incheiere: ce ar fi ca de fapt noi, intreaga
omenire, sa traim in rai, rai pe care nu reusim sa-l vedem pentru ca suntem prea
orbi?