am impresia ca nu mai am despre ce sa scriu. ca tot ceea ce as fi putut spune
am spus, prin urmare nu mai are rost sa repet. in aproape 2 ani de cand scriu pe
siteul asta cred ca am atacat mare parte dintre domeniile in legatura cu care am
cat de cat competenta de a scrie. nu mai fac parte (desi am facut) din cei 99%
care scriu tristo-depresiv. nu am nicio durere pe care sa mi-o plang
melancolico-artistic astfel incat lumea sa ma compatimeasca. am impresia ca daca
o sa mai spun mult ca viata este frumoasa si ca merita traita indiferent de ceea
ce se intampla o sa ii plictisesc si pe cei cativa cititori care mi-au ramas
fideli de-a lungul timpului si o sa scriu in vant. daca as incerca sa dau
exemple personale in legatura cu ce mi se pare atat de minunat la viata ar parea
ca ma laud si chiar nu vreau sa fac asta. stiu ca multi cred ca am tendinte de
grandomanie insa nu este asa. e adevarat ca ma iubesc insa mi se pare normal sa
fie asa. la urma urmei daca nu eu atunci cine? insa am si motive pentru care
sa-mi placa sa fiu eu. e adevarat ca n-o sa fiu niciodata miliardar insa nici un
pierde vara nu mai sunt. am o gandire mai pozitiva si sunt mai optimist si mai
fericit decat majoritatea oamenilor pe care ii cunosc desi poate ca in multe
cazuri ei ar avea mai multe motive decat mine sa fie astfel. si atunci cum sa nu
ma iubesc? uneori ma uit in jurul meu si ma sperii…vad oameni de aceeasi
varsta cu mine care au familii, au copii, fac credite sa-si cumpere diverse
chestii…in aceste momente ma gandesc ca sunt imatur pentru ca nu-mi fac si eu
astfel de planuri de viitor. insa ce este maturizarea pana la urma? pana mi-o va
contrazice cineva imi sustin teoria ca maturizarea nu exista. toti oamenii,
indiferent de varsta sunt niste copii. asa ca deciziile astea ale lor nu au
legatura cu maturizarea ci cu ceea ce vrea fiecare de la viata. iar eu in viata
nu vreau confort sau stabilitate, eu vreau libertate, calatorii si fericire.