Normalitate

   cred ca am devenit un om normal. adica la fel ca toti oamenii. am un loc de
munca, am multe facturi de platit, fac piata, fac curat…cam ce face fiecare om
in viata de zi cu zi. cu toate astea cel putin deocamdata inca simt o diferenta
intre mine si restul oamenilor. cred ca eu stau mult mai bine din punct de
vedere psihic decat ei. vad oameni enervandu-se sau intristandu-se din niste
motive care pe mine ma lasa indiferent.
   cred ca am reusit sa-mi construiesc o cetate interioara mult mai buna decat a
lor. sta pe baze solide cum ar fi principiul ca nimic nu este intamplator in
lumea asta si ca tot ceea ce mi se intampla are ca scop sa ma faca un om mai
bun, precum si ideea ca nimic din lumea asta nu este destul de important incat
sa ma faca sa fiu trist. iar aceasta cetate rezista foarte bine atacatorilor,
extrem de rar cate un val reusind sa treaca de ziduri si sa mature trecator
gandurile mele.
   din discutiile cu diversi oameni mi-am dat seama ca aproape nimeni nu poate
intelege aceasta fericire a mea. probabil majoritatea crede ca bravez. nu ma
obosesc sa le explic ca nu e asa, oricum nu m-ar crede.
   stau acum si ma gandesc cat de frica mi-era in urma cu cativa ani ca intr-o
zi o sa ajung un om normal. acum ca am ajuns un om normal imi dau seama cat
de mult greseam. nu normalitatea vietii ne omoara, ci iluziile. deziluziile de
fapt. deziluzia de a nu ne gasi sufletul pereche, deziluzia de a nu deveni
bogati, deziluzia de a nu deveni puternici. desigur ca unii ajung la aceste
iluzii. insa majoritatea nu. iar aceste deziluzii ii macina incet dar sigur.
ceea ce ar trebui sa stie atat unii cat si altii este ca cel mai simplu si cel
mai frumos lucru pe care trebuie sa-l pretuiasca este viata. oricat de normala ar fi.