era cam 9 seara si mergeam cu metroul de la Timpuri Noi spre Dristor. era
unul dintre metrourile alea vechi, cu vagoane care nu au legatura intre ele.
aveam castile in urechi si o stare nu prea buna dar nici prea proasta. in mod
normal nimic nu ma poate scoate din starea mea atunci cand am castile in urechi.
e o stare de semivisare in care muzica imi lasa gandurile sa zburde pe unde
doresc. de data asta insa mi-a atras atentia un cuplu. el avea in jur de 40 de
ani, un inceput evident de chelie si era usor supraponderal. ea avea tot asa,
35-40 de ani, avea o fata frumoasa pe care anii incepusera sa-si puna frumos dar
totusi destul de evident amprenta. ce m-a facut sa ii remarc in peisaj a fost
faptul ca desi vagonul era populat aproape exclusiv de tineri acesti doi oameni
pareau cei mai tineri dintre toti. asta pentru ca expresia de fericire care se
putea vedea intiparita pe fetele lor, felul in care se tineau de mana precum si
sclipirea atat de frumoasa care li se citea in ochi contrastau mult prea
puternic cu seriozitatea si nemiscarea tinerilor. a fost un cadru sublim, un
cadru in care iubirea dintre doi oameni normali, trecuti de prima tinerete
aducea viata, aducea miscarea, aducea fericirea si tineretea intr-un vagon vechi
de metrou care ducea spre casele lor un grup de tineri obositi mult prea devreme.
prezent la aceasta scena, am realizat pentru ce este buna iubirea. de ceva
timp incoace am incercat sa desfiintez mitul iubirii intre doi oameni
considerandu-l foarte mult exagerat. insa daca iubirea asta poate aduce viata,
fericire, zambete, miscare in mijlocul tacerii si al platitudinii atunci poate
ca ea isi merita locul pe care il ocupa.
ca un fel de post scriptum…povestea din videoclip este superba 🙂
Si eu am observat astfel de cupluri:)…si ma bucura mult.imi
da speranta ca se poate…:)
asa e, Andreea 🙂
ma gandeam atunci cand ma uitam la ei ca daca ar fi ca la 40
de ani sa iubesc asa cum pareau ca se iubesc acei doi atunci
merita sa astept. 🙂
iubirea e tot ce conteaza in viata 🙂
Nici nu ştii cât mă bucur pentru tine.
(ar trebui să ai un buton de reeditare)
Cu siguranţă o să mă întrebi de ce şi o să ai impresia că am
înţeles pe dos.
Cata, cand o sa evoluez eu in programare am de gand sa refac
site-ul asta de la radacina, ca pe un examen de absolvire pe
care o sa mi-l dau singur. pana atunci stam si fara buton de
editare 😀
….aaaa…da, te intreb: de ce? :))
Stăm şi fără buton de editare.
Spuneam cu vreo nouă rânduri mai sus şi cu vreo două zile
înainte că mă bucur pentru tine. Da. Mă bucur. Pentru că puţini
văd, puţin observă când în jurul lor se întâmplă o mică minune,
un mic miracol. ÃŽn general, omul e prea grăbit pentru a se
bucura de zâmbetul cuiva. Sau de privirile grăitoare dintre doi
îndrăgostiţi. Ori de minunatul sentiment ce-ţi intră în suflet
când vezi doi bătrânei ieşiţi la plimbare, ţinându-se de mâna
la fel cum o făceau în tinereţe…
Eu ador să observ oamenii. Nu o fac mereu, trebuie să fiu
setată pe starea aia de "observat oameni". Şi când sunt setată
astfel (nu ştiu după ce formulă cosmică) profit din plin. Mă
bucur… că eşti şi tu aşa.
Cata, eu cred ca este vorba de capacitatea de a constientiza
ca traiesti. in fiecare zi sunt nenumarate mici chestii care
multora le scapa si care daca stii sa le vezi iti pot face ziua
mult mai frumoasa. si nu este vorba numai de oameni, ci si de
natura, de tot ce este in jurul meu. mi-am antrenat mult
capacitatea asta de a ma bucura de ele, telul meu este sa ajung
sa fiu fericit in fiecare moment ca traiesc. cred din ce in ce
mai mult ceea ce spuneam in urma cu ceva vreme: noi de fapt
ne-am nascut in rai insa nu suntem in stare sa ne dam seama de
asta.