Poveste de dragoste

   m-am urcat in metroul care abia se tarase pana in statie…am reusit sa prind
un loc liber, lucru care a avut darul sa ma linisteasca si sa ma faca sa-mi
arunc ochii prin metrou. gasesc o placere deosebita in a studia fetele
oamenilor, trecand dincolo de mastile serioase poti gasi o multime de mici
detalii care iti vor da informatii pretioase despre felul de a fi al fiecarui om
in parte. astfel am vazut-o pe ea.
   frumusetea ei mi-a placut. mi-a placut pentru ca nu mai vazusem de mult o
fata frumoasa. nu e vorba ca sunt pretentios, e vorba ca standardele mele de
frumusete sunt diferite de cele ale lumii actuale. o fata frumoasa din punctul
meu de vedere trebuie sa fie pur si simplu frumoasa, fara sa stiu de ce. trebuie
sa aiba acel ceva care sa-mi atraga privirea. nu dau doi bani pe niste sani
frumosi, pe niste picioare frumoase sau pe un fund frumos. o fata frumoasa din
punctul meu de vedere poate fi urata dupa standardele lumii. lovit vizual de
sute de exagerari estetice, o astfel de fata normala m-a fascinat si m-a facut
din nou sa ma gandesc ca totusi exista speranta.
   am inceput sa o analizez discret, fascinat, cu ajutorul privirii periferice.
nu am putut sa-mi dau seama de varsta ei, putea avea undeva intre 20 si 40 de
ani, avea picioarele usor strambe, o rochita draguta pana la genunchi si o
geanta usor exagerata ca dimensiuni. desi am incercat, nu am putut sa-mi dau
seama daca cei doi copii din stanga erau ai ei. am observat insa ca nu avea
verigheta, ceea ce nu m-a facut insa sa scap de indoieli. avea o privire
nervoasa si incordata si isi schimba des pozitia in scaun fie din cauza ca
intarziase undeva fie din cauza ca se gandea la ceva ce o nemultumea.
   la un moment dat s-a potolit si atunci mi-am dat seama ca a inceput sa ma
studieze, luandu-si rapid privirea de pe mine atunci cand indreptam capul spre
ea. a fost un schimb jucaus de priviri, maiastru prin faptul ca am reusit
intotdeauna sa evitam o privire directa. a fost un moment in care am avut
impresia ca suntem intr-o bula de timp si spatiu, ca sunt in metroul ala de o
eternitate, ca ne privim asa de secole, ca sufletele pereche exista si ca eu
tocmai l-am intalnit pe al meu.
   apoi trenul a incetinit, apropiindu-se de Dristor. m-am gandit pentru un
moment ca ar trebui sa-i cer numarul de telefon insa ar fi fost un final prea
banal pentru o poveste atat de minunata. nu mi-as fi iertat niciodata daca as fi
manjit cu noroiul banalitatii o amintire atat de pura, atat de curata.
   trenul a oprit in statie, usile s-au deschis. am iesit asa cum fac de obicei,
fara sa privesc in urma, lasand in metrou una dintre cele mai frumoase si mai
intense povesti de dragoste pe care le-am trait.