Caldura mare

   aud pe toata lumea ca se plange de canicula. e aceeasi lume care asta iarna
se plangea de frig. este o categorie de persoane care in principiu nu face decat
sa se planga, genul de persoane pentru care seful nu este sef decat pentru ca
are pile, toata lumea este proasta si de aceea trebuie ca toti sa faca numai ce
vor ele. pe astfel de oameni nici macar nu este nevoie sa te gandesti sa te
razbuni atunci cand te barfesc pentru ca stii ca nu poate trece mult timp pana o
vor da in bara intr-un fel sau altul.
   dar plecasem de la canicula. iubesc vara. asa cum toata viata mea pana anul
asta am iubit iarna si frigul, asa in vara asta, fara niciun avertisment, m-am
trezit iubind vara si caldura, indiferent cat de sufocanta ar fi.
   nici macar nu mai vreau la mare. imi place caldura asta sufocanta a orasului,
nu imi doresc altceva. stau in pat si inevitabil ajung la senzatia ca ma topesc,
ca totul degaja caldura in jurul meu si ca soarele nu se afla acolo departe ci
mult mai aproape decat banuim noi. treaba asta inainte ma enerva, imi dadea o
senzatie oribila de disconfort, acum insa nu mai e asa. canicula asta e frumoasa
intr-un mod masochist.
   mi-e prea lene sa-mi mai fac cafea, sunt prea topit chiar si ca sa mai
mananc, e o stare de definitiva si de placuta renuntare. existenta insasi devine
vaga, orice contact cu lumea se topeste, creierul este prea incins ca sa mai
incerce sa rezolve problemele.
-nu mai e paine…
-lasa ca mai e un colt. luam maine.
   orice problema se rezolva prin amanare pe un termen nedefinit, insusi timpul
pare ca se dilata si se intinde la infinit intr-o astfel de caldura.
   zilele astea de vara sunt zile de renuntare totala, zile in care orice
interactiune cu exteriorul sau cu interiorul se transforma in scrum, zile in
care existenta este redusa la stadiul ei primar, devin o euglena incapabila si
oricum nedoritoare sa se ridice din pat.

Leave a Reply