inca ma mai chinui sa imi dau seama cand si de ce a aparut nevoia asta de a
fi contra. este instinctiva si de multe ori incontrolabila. chiar si in
discutiile in contradictoriu, atunci cand cel cu care discut ajunge sa fie de
acord cu mine simt nevoia de a trece de partea ideii lui numai din nevoia de a
contrazice.
unul din principiile mele este una din legile alea lui Murphy care zice ca
acolo unde toata lumea este de acord ceva este in neregula. mereu mi-a placut sa
fiu oaia neagra, ala care face altfel decat restul. scriu atat de des despre
faptul ca oamenii trebuie sa incerce sa devina cat mai buni tocmai pentru ca
oamenii nu sunt buni. m-am gandit de mai multe ori, si nu am gasit niciun
argument sa-mi contrazic gandul, ca daca toata omenirea ar deveni buna atunci as
trece de partea cealalta. nu spun ca voi face asta pentru ca din cate vad lumea
asta nu are cum sa devina vreodata un paradis.
ma gandesc la o idee unanim acceptata si mi se pare infricosatoare. gandul ca
toti am putea gandi la fel si absolut niciunul sa nu aiba un gand propriu, in
contradictie cu unanimitatea acceptata mi se pare terifiant, ar contrazice
insasi ideea ca fiecare fiinta este unica.
insasi evolutia se bazeaza pe contradictie. atunci cand o idee este unanim
acceptata nimeni nu incearca sa o imbunatateasca. atunci cand cineva se gandeste
sa o contrazica are loc o evolutie, pe baza acestei indoieli se trece la un
nivel superior. de exemplu, fizica newtoniana a fost general acceptata si in
niciun fel combatuta o perioada lunga de timp. pana cand cineva a indraznit sa o
contrazica si atunci acceptarea absoluta s-a spart si fizica cuantica i-a luat
locul.
ideea are intotdeauna nevoie de o contraidee care sa o combata. aceasta lupta
fie o va distruge fie o va face mai puternica. lupta asta consider ca este
normala si chiar binevenita pentru ca singurul lucru cu care cred ca putem fi cu
totii de acord este ca nimic nu este absolut in lumea asta.