Despre arta si viata

   e usor sa fii artist atunci cand opera ta are la baza sentimente ca
tristetea, melancolia, etc.. am mai spus-o si o mai spun: ii recunosc valoarea
lui Eminescu in masura in care a dus banalitatea la rang de arta. a avut norocul
sa fie primul, acum sunt o gramada de romantici ca el, poate chiar mai buni,
care insa nu mai sunt primii si de aceea nici valoarea lor nu mai este
recunoscuta.
   arta, creatia, nu ar trebui sa-si gaseasca radacinile in tristete. o opera de
arta bazata pe tristete este frumoasa in masura in care reusesti sa gasesti
frumusete intr-un copac lovit de fulger: este frumos dar tot mort ramane.
   arta trebuie sa-si extraga energia din sentimente pozitive. m-am intrebat de
multe ori ce a generat renasterea italiana. de ce dupa secole in care biserica
inabusise totul dintr-o data au izbucnit atata creatie, atatia artisti
monumentali, atatea opere de arta fabuloase? raspunsul gasit de mine este acela
ca toata acea miscare si-a tras hrana din viata. dupa secole de inabusire si
cenzura viata, cu tot ce are ea mai frumos, n-a mai putut fi inchisa si a
izbucnit, a iesit la suprafata cu o forta atat de puternica incat a dat nastere
poate celei mai frumoase si mai importante perioade din arta umana.
   poate bat campii, insa asa vad eu lucrurile: suntem vii, trebuie sa ne hranim
mintea cu ceea ce este viu, pozitiv. sentimente ca tristetea, melancolia sunt
frumoase si caldute insa nu fac decat sa iti induca acea stare se somnolenta si
visare care pana la urma nu este altceva decat o moarte mult diluata.
   nu, Eminescu este frumos, este intr-adevar genial insa nu in directia buna. a
fost un neadaptat care nu a fost in stare sa inteleaga viata si de aceea s-a
izolat in romantismul lui trist si melancolic. opera lui, cu mici exceptii, este
atat de perfect trista incat dupa ce o citesti iti ia orice chef de viata si
jumatate de zi iti e ciuda ca viata nu e deloc la fel de frumoasa ca in povesti
si ca realitatea distruge orice incercare de a trai o poveste frumoasa de
dragoste.
   despre frumusetea vietii este incomparabil mai greu sa scrii decat despre
tristete, atunci cand esti trist cuvintele iti vin parca de la sine insa atunci
cand esti fericit ele nu se leaga deloc, poate din cauza ca omul este prea
egoist sa-si traiasca acel moment de fericire pentru ca subconstientul lui sa
incerce macar sa-l impartaseasca si altora.
   de aceea parerea mea este ca artistii adevarati nu sunt cei care isi aleg o
arie restransa de sentimente din care storc tot ce pot facandu-te sa crezi ca
ele sunt singurele adevarate care exista pe lume ci sunt cei care se inspira din
viata asa cum e ea, cu bune si cu rele, cu suferinta dar si cu fericirea ei.
…ca pana la urma "a creea" inseamna a da viata si nu a da moarte. iar Eminescu
daca ar fi trait azi ar fi fost emo.

4 Responses

  1. Shadow of an angel says:

    Fiecare dintre noi avem o oglinda a vietii..iar daca arta mai
    are un rol in viata noastra, acum in sec XXI, este acela de a
    raspunde intrebarilor despre iluzie si adevar, realitate si
    vis, tocmai prin acea oginda.
    Se intrepatrund cumva amandoua la granita dintre strigat si
    soapta.Asemenea lui Eminescu si Cioran avea o viziune la fel de
    trista despre viata. Dar din perspective diferite. Eminescu
    cumva isi exprima neimplinirea iubirii, a sufletului, pe cand
    Cioran era un negativist innascut. Pe el nimic nu il multumea,
    avea multe intrebari..si nu stiu daca si raspunsuri..insa ce
    pot sa afirm este ca dimpotriva..daca la Eminescu ramai cu o
    usoara tristete dupa o poezie citita..la Cioran chiar vrei sa
    te sinucizi..:)
    Am facut o comparatie intre cei doi pentru ca deseori Eminescu
    era invocat in scrierile lui Cioran, singura asemanare intre ei
    fiind nationalismul.
    Exprimarea artei depinde foarte mult de eul interior.Parerea
    mea. Ai dreptate. Viata e asa cum e..frumoasa..cu bune si cu
    rele.Dar dincolo de cuvinte..ceea ce simti in interiorul
    tau..ca suflet si constiinta te ghideaza in actiuni..iar
    consecintele nu intarzie sa apara. Le resimtim fiecare dintre noi..

  2. Victor says:

    ooo…de cate ori am scris eu despre Cioran…de fapt impotriva
    lui. :)) sunt impotriva cenzurii dar imi mentin parerea ca
    Cioran ar trebui interzis celor sub 21 de ani. Cioran poate
    influenta extrem de usor o minte tanara, necoapta, care inca nu
    a inteles cu ce se mananca viata. Cioran este genial insa, la
    fel ca Eminescu, nu in directia care trebuie. parerea mea.
    …pana la urma cred ca nici macar el nu a crezut ce a scris.
    daca ar fi facut asta atunci s-ar fi sinucis.

       gasesc tot atat de multe motive sa iubesc viata pe cat
    gaseste Cioran ca sa o urasca. nu neg valoarea operei lui
    Cioran, nici argumentele lui, nu pot insa sa fiu de acord cu
    inversunarea cu care el a fost atat de…anti-viata, nu pot sa
    fiu de acord cu incapatanarea cu care a refuzat sa ii vada
    latura frumoasa.

  3. Shadow of an angel says:

    Dar desi Cioran nu mai e contemporan cu noi, si ma indoiesc ca
    operele sale sunt citite de tineri, decat cu foarte mici
    exceptii, cum iti explici ca tot mai multi dintre acesti
    tineri, dar si oameni maturi, sunt deprimati, au starea de
    spirit posomorata, sunt tristi,plutesc intr-o letargie
    bolnavicioasa, nu mai au chef de nimic, nu mai au repere,
    valori, principii, modele..etc etc.Pe scurt nu mai au viata in
    ei..vezi tu..nu numai in arta avem nevoie de viata..realitatea
    si societatea ne-a creionat in asa fel incat sa privim numai in
    alb si negru. Culoarea a disparut, si stiu, tot noi oamenii
    suntem de vina pentru asta, insa zi de zi parca are grija o
    forta negativa invizibila, sa ne dezvaluie viata asta numai in
    cenusiu si gri. Azi..trebuie sa ai psihic de fier si suflet
    anulat. Altminteri suferi. Insa nu cred ca Cioran a dorit sa-i
    influenteze in rau pe cei ce l-au citit.A avut si partile lui
    umane. Din pacate in cazul lui a razbatut prea acut un ecou
    negativ.A fost mai degraba ca un Bacovia in stare metafizica.

  4. Victor says:

       oamenii sunt deprimati si stresati din cauza ca iau viata
    prea in serios. parintii, mediul in care crestem si traim,
    oamenii cu care intram in contact, toti impun o serie de
    obligatii. de cum cresti putin ai o groaza de "trebuie sa" pe
    care te simti obligat sa-i respecti pentru ca asa ti s-a spus.
    aceste obligatii cresc cu varsta si ajung inevitabil sa para
    firesti vietii, ajungi sa te simti obligat sa faci unele
    lucruri din cauza ca "asa trebuie" fara sa fii capabil sa
    constientizezi daca trebuie sau nu cu adevarat sa le faci.
    astfel, multe probleme inexistente capata dimensiuni uriase, te
    afunzi in viata si o iei mult prea in serios ca sa ii mai vezi
    frumusetea. ajungi sa alergi tot timpul, stresat si deprimat.
       de cealalta parte este curentul asta emo, nascut din prea
    mult bine. am observat o chestie care cred ca este general
    valabila pentru cei care nu au o minte coapta, acesta fiind
    exact teritoriul pe care castiga Cioran: oamenii atunci cand n-
    au probleme si le creeaza singuri, cu puterea imaginatiei. daca
    au nevoile primare asigurate din nastere atunci ajung sa isi
    taie venele din motive care unui om sanatos i s-ar parea
    puerile, cum ar fi ca a fost parasit de persoana iubita sau
    pentru ca viata nu are rost. treaba asta poate fi cel mai bine
    rezumata printr-o idee pe care nu mai stiu unde am citit-o dar
    care mi-a ramas in minte: cica fiul unui miliardar s-a sinucis
    si ca biletel de adio a lasat mesajul: "am totul. atunci ce
    rost mai are sa traiesc?"

       parerea mea este ca unul dintre cele mai bune teste prin
    care poti sa iti dai seama cat de mult iubesti viata este
    urmatorul: stai 5 minute intins pe spate cu ochii inchisi, iti
    lasi putin gandurile sa zboare dupa care iti pui urmatoarea
    intrebare: "sunt fericit?". raspunsul te va face sa realizezi
    cat de aproape sau departe esti de fericirea pe care o cauti.
    …pentru ca viata este la fel de frumoasa si colorata cum a
    fost intotdeauna si cum va fi intotdeauna. noi cu gandurile,
    grijile, stresul, alergatura si incapacitatea de a ne detasa de
    cotidian facem sa ni se para gri si fada. problema nu e viata,
    problema nu e lumea, problema suntem noi.

Leave a Reply to Victor Cancel reply