Poveste de iarna

Din cand in cand, scotocind prin scrierile mele, mai descopar cate ceva de mult uitat. Treaba asta mi-a adus candva cativa bani. Da, se castiga din scris. Macar de-o guma Turbo. :)))
Scrisul si cititul sunt doua capete intr-un ghem cu mii de ate. Sunt mari sanse sa nu corespunda. Atunci insa cand se intampla, rezonanta este atat de puternica inca doi devin unul. E unul dintre motivele pentru care scriu si ma bucur nespus de fiecare data cand aceasta rezonanta se produce.
Asadar, o mica scriere pe care am numit-o:

Poveste de iarna

Sunt lucruri care te inteleg mai bine decat oamenii. Tutunul. Cafeaua. Alcoolul. Niciodata oamenii.
Niciun om nu il putuse ajuta sa treaca peste ranile sufletului. Stia ca trebuie sa o faca singur, ajutat de orice mai putin de oameni.

In fiecare an, primii fulgi care cadeau din cer ii aduceau aminte de ea. Nu reusise niciodata sa-si stearga din minte acele momente, desi incercase sa si le inece in toate viciile cunoscute.
Era pe atunci un tanar provincial, proaspat ajuns in capitala, crezand inca in povesti cu domnisoare si cu gentlemani. O intalnise pe scarile Universitatii, mai corect spus daduse peste ea din neatentie in timp ce le cobora visator. Isi ceruse scuze panicat si se oferise sa se revanseze oferindu-i un suc.
Nu intelesese niciodata ce o facuse pe ea sa accepte acea invitatie naiva. Privind in urma i se parea totul atat de penibil incat simtea un fior cum porneste de la creier si ii zbarleste toata sira spinarii si pielea.

In fine. Nu reusise niciodata sa o inteleaga, asta poate era si motivul pentru care nu putuse sa o uite. Era si ea asemeni lui sau doar se juca?

Ii acceptase invitatia si conversatia dintre ei decurgea de la sine, parca s-ar fi cunoscut de cand lumea. Punctele comune erau atat de multe si atat de naturale incat simtise atunci ca fusesera facuti sa fie impreuna. In numai doua ore trecusera de la stadiul de straini la cel de suflete pereche.

Isi mai aprinse nervos o tigara, inlantuit de amintiri si incapabil sa mai evadeze.

Plecasera pe strazi, la intamplare, acaparati cu totul unul de celalalt. Gandise in acel moment ca timpul nu-si mai are rostul, legatura dintre ei fusese dinainte ca timpul sa existe si va fi si dupa ce timpul va muri.

Copil naiv.

Intamplarea ii dusese in Cismigiu. Tinea minte acel moment exact si-si spunea ori de cate ori isi aducea aminte ca niciun regizor nu i-ar putea recreea vreodata perfectiunea. Isi plimbau corpurile pe aleile triste ale batranului parc, obosit sa tot astepte zapada, desprinsi cu totul de realitate.
A fost un moment in care a simtit ca universul ii priveste si face tot ce ii sta in putinta sa ajute la perfectiunea iubirii lor. Primii fulgi de zapada incepusera sa cada peste ei asemeni petalelor florilor de cires primavara. Incet, domol, fara nicio adiere a vantului.

Totul fusese perfect si pastrase acel moment de perfectiune intr-un colt din mintea lui. De cate ori se intorcea la el simtea o netarmuita fericire ca fusese acolo, era al lui, il traise cu toata firea lui. Imediat insa o durere crunta il traznea. Stia ca nu se va mai repeta niciodata si nu-si putea alunga gandul ca viata lui nu mai are niciun sens.
Stinse cu ura chistocul care tocmai ii arsese degetele. Cateodata tigara il ajuta sa treaca peste. In situatiile mai grave apela la alcool. Orice era nevoie, numai sa-i treaca.

Fusese un visator, lumea i-a taiat aripile. Acum tot ce a mai ramas din el este un visator fara aripi.

7 Responses

  1. Ciprian says:

    superb Victor absolut superb , dar vreau mai mult , vreau sa stiu mai multe detalii , poate imi scapa mie , dar ce s-a intamplat , in mintea mea ruleaza fel de fel scenarii , sau asta este si ideea sa creezi in mintea cititorului fel de fel de scenarii fiecare dupa bunul lui plac , daca este asa ai reusit 🙂

    • Victor says:

      Cipri…sunt multi cei care asteapta o continuare. Chiar si eu :)))
      Problema e….cum sa explic ca nu gasesc cuvintele. E ca atunci cand eram mic si primeam o jucarie noua si frumoasa. Eram atat de stresat sa nu o stric incat nu ma jucam cu ea aproape deloc.
      Cam asa e si inceputul asta de povestire. Ma sperie atat de mult gandul ca daca o sa-l continui o sa-l continui prost incat prefer sa-l las asa, lasand pe fiecare sa duca povestea mai departe.
      Cine stie, poate candva o voi continua chiar eu. Dar imi trebuie curaj. :)))

      P.S.: vroiam sa-ti multumesc ca citesti ceea ce scriu si pentru comentarii. Inseamna mult pentru mine 🙂

  2. Ciprian says:

    foarte tare ideea asta cu fiecare sa-si duca povestea mai departe , ne pune imaginatia la lucru ca sa zic asa , dar sper sa existe si o continuare in viitor , sper sa gasesti curajul , cum facea Courage the cowardly dog , mai tii minte desenela alea animate 🙂

    P.S. : eu iti multumesc pentru ce scrii aici , este o mare placere si in acelasi timp foarte relaxant sa citesc o parte din gandurile tale ,eu doar ma oftic ca nu am facut asta mai devreme , dar dupa cum imi dau eu seama nu era vreme pentru asta si acum realizez ca aici
    am gasit un refugiu foarte placut pentru mine in aceasta etapa a vietii mele si pentru asta iti multumesc

  3. Ciprian says:

    sa nu ma intelegi gresit , este o perioada foarte buna in viata mea de cand a aparut Mihaita in peisaj , doar ca sunt multe lucruri noi si mai putin timp pentru lucrurile vechi

  4. Luiza-Maria says:

    Ce frumoooooooos!
    Mie nu-mi trebuie mult sa-mi fac scenarii de cum va urma dar … ,,Stia ca nu se va mai repeta niciodata si nu-si putea alunga gandul ca viata lui nu mai are niciun sens.” ! De ce?
    Nici citind, nici traind (nu putini ani) nu am gandit asa! Si acum chiar ma bucur! Sigur ca un moment trait s-a dus, dar sunt toate sansele ca cele ce vin sa fie cu mult mai fericite! ,,Povestile” eu mi le scriu, deci vor fi frumoase!
    Sunt intre speciile pe cale de disparitie care se numesc optimistii?
    Pupici!

Leave a Reply