Tin minte ca atunci cand eram mic ma uitam la Star Trek si aveau aia acolo aparate care generau mancarea. Le spuneai ce vrei si ele o creau pe loc. Fabuloasa inventie, nu stiu de ce nimeni nu se grabeste sa o puna in practica.
M-am pricopsit de bunavoie si nesilit de nimeni cu niste pastrama de la mama pe care sa trebuiasca sa o prajesc eu. Cand m-a intrebat mama daca o vreau mi s-a parut o idee buna, pe urma insa mi-am dat seama ca s-ar putea sa fi luat asupra mea mai mult decat pot duce.
Dupa vreo 3 telefoane si 2 search-uri pe Google despre cum se prajeste pastrama, m-am pus pe treaba.
Iau o cratita, o spal bine, pun ulei in ea. Mama a zis sa fie bine incins uleiul asa ca ma duc pe la calculator. Juma de episod de Castle mai incolo (adica dupa vreo 20 de minute) mi-aduc aminte ca am uleiul pe foc. Prima reactie a fost sa-mi pun mainile in cap, mama a zis insa ca uleiul trebuie sa fie incins, n-a zis insa si cat de incins.
Ma duc in bucatarie.
Trebuie sa precizez aici ca eram imbracat doar in pantaloni scurti. In casa este destul de cald asa ca n-am nevoie de mai mult. Asadar…ajung in bucatarie unde descopar totul pe o raza respectabila in jurul aragazului acoperit de ulei. Am vazut aspersoare care imprastie mai prost apa decat imprastia cratita mea uleiul. Stiam ca uleiul sare de cand imi faceam omleta, eram insa absolut sigur ca asta e din cauza uoalelor, nu a uleiului. Iata ca omul cat traieste invata.
Iau un fund de lemn, il tin cum isi tineau cavalerii medievali scuturile, ca sa ma pot apropia de cratita. Prima idee a fost sa opresc focul pe urma insa m-am gandit, asa cum am scris mai sus, ca uleiul e incins deci pasul asta a fost indeplinit cu succes.
Asa ca, cu mana libera iau fasiile de pastrama si le arunc din spatele scutului meu de lemn in tigaie. 20 de arsuri mai incolo pastrama este pusa la prajit. Problema e ca mama a zis sa o tin un minut pe o parte, un minut pe cealalta. Deci am timp doar sa ma duc pana la baie sa-mi dau cu apa rece pe mana. Dau cu apa rece si pe fata ca sa-mi fac curaj. Ma uit in oglinda si-mi spun:
“Hai ma, inca putin si e gata. Rezista!” dupa care ma intorc pe campul de lupta.
Orice razboi are victimele lui. M-am ales cu vreo cateva zeci de miniarsuri pe brate si pe piept, din fericire nimic serios. In cele din urma misiunea a fost indeplinita si trebuie sa spun ca a meritat efortul. Pastrama este geniala de felul ei insa atunci cand o fac cu mana mea este cu atat mai buna.
Ma intreb doar cine o sa stea acum sa spele bucataria.
P.S.: macar nu-s singurul:
Dupa ce am ras cu lacrimi, mi-am amintit ca nu ti-am spus sa incerci cu degetul uleiul … dupa ce il pui pe foc!?!?! Sper sa uiti asta.
Iti multumesc ca existi!
Te iubesc!
Bine ca am uitat partea asta. :)))
Victor asta trebuie sa fie cea mai buna poveste din bucatarie , ma bucur ca ai reusit sa indeplinesti misiunea teafar si nevatamat … adica …… aproape teafar si nevatamat π
Problemele astea ma fac sa apreciez cu atat mai mult oamenii care gatesc. De asta nici nu-mi permit sa spun ca nu-mi place o mancare gatita de altcineva pentru mine.