A fost o perioada in care ma uitam mult la handbal. Imi placea jocul, dar mai mult imi placea ca romanii erau comeptitivi si aveau mereu performante bune acolo. Dupa cativa ani insa m-am saturat sa tot vad cum echipele romanesti pierd la un gol diferenta si cum medalia de argint sau locul 4 sunt tot ce putem spera.
O sa spui ca sunt superficial. Sunt de acord, si eu cred asta despre mine dar asta sunt asa ca am preferat sa pierd altfel timpul.
Ieri am vazut in presa ca CSM Bucuresti s-a calificat in finala Ligii Campionilor la handabal. Daca n-ar fi fost Radu probabil ca nici nu m-as fi uitat la meci. Desi speram, ratiunea imi spunea ca probabil va fi un alt loc 2 dupa un meci pierdut la un gol diferenta.
Am avut un soc cand am vazut ca nu e asa. Desi romancele au fost conduse aproape tot meciul, ele au fost cele care au egalat in ultimele secunde pentru a duce jocul in prelungiri, ele au fost cele care au egalat la finalul prelungirilor pentru a decide jocul la aruncari de la 7 metri. A fost un meci fantastic care m-a facut sa iubesc handbalul din nou.
Pentru prima data romanii au castigat in felul in care au pierdut de zeci de ori. Si stii ce? A fost al naibii de frumos!
E adevarat ca din echipa noastra nu faceau parte decat 3 romance insa daca ar fi fost mai multe probabil ca iar ar fi trebuit sa ne multumim cu un loc 2. Si parca aveam prea multe din astea.