Atunci cand sunt departe de casa ma mai apuca dorinta sa-mi testez niste limite.
Treceam cu Andrei pe langa Cozia cand a descoperit ca este un Pokemon Gym in manastire. Eu nu am jocul insa am decis ca daca el este antrenor de pokemoni atunci eu o sa devin antrenor de antrenor de pokemoni. Asa ca l-am convins sa intram in manastrire in cautarea salii de gimnastica, sala care parea usor cuceribila.
In curtea manastirii (foarte frumos amenajata) erau multi oameni care stateau linistiti pe banic, la umbra, in acea zi frumoasa insa foarte calduroasa.
-Uita-te, ma, la astia cum au venit toti sa-si atreneze pokemonii.
Ne apropiem din ce in ce mai mult de biserica si incet, incet, incepe sa-si faca loc in mintea mea ideea stanjenitoare ca va trebui sa intru in biserica pentru lupta epica. N-a fost insa sa fie asa pentru ca ne-am putut lupta si de langa biserica. Privelistea era epica. Eram doi pokemonari in mijlocul curtii manastirii Cozia care se bateau pentru o sala de gimnastica pe care unul cu un simt al umorului asemanator cu al meu s-a gandit sa o puna intr-o manastire celebra.
N-am castigat lupta insa am pierdut-o groaznic in fata unuia care purta numele de MihaiD01, ceea ce l-a facut pe Andrei sa vina cu ideea ca “sa vezi ma ca asta e calugar aici, il cheama Mihai si D01 vine de la faptul ca Dumnezeu e unul. Am plecat dezamagiti, injurand de mama focului calugarii care n-au nimic mai bun de facut decat sa joace Pokemon.
P.S.: Povestea are si un mini happy-ending, o zi mai tarziu asta micu’ a devenit cel mai tanar posesor de sala de pokemoni de pe Valea Oltului, semn ca pregatirea pe care i-am oferit-o a avut efect.