intoarcerea acasa a fost destul de dura. poate pentru ca incepusem sa ma
obisnuiesc sa fiu departe de tot.
e ciudat cum uneori pot sa ma rup de tot ceea ce stiu atat de usor. uneori ma
cuprinde remuscarea. chiar as putea lasa totul in urma fara regrete. …poate 🙂
cred ca stiu de ce am nevoie de locuri noi. este vorba de sentimentul pe care
mi-l transmit. cand ma gandesc la un loc in care am fost pentru prima data ma
gandesc ca am fost liber…ca nu am mai trecut pe acolo si ca este un loc nou pe
care l-am explorat.
da…am cateva obsesii iar libertatea este una dintre ele.
imi place. imi place sa dispar fara sa stie nimeni de mine. nu pentru ca in
felul asta ii surprind pe toti ci pentru ca asa nimeni nu stie ca eu nu sunt
acolo unde cred toti ca sunt. e un fel de revolta impotriva normalului.
zilele astea mi-au adus noi bucati din puzzle-ul urias ce reprezinta raspunsul
la intrebarea
cine sunt eu?
si acum trebuie sa vad unde si cum se potrivesc…
uneori cred ca eu sunt doar un puzzle mare. la nastere primesc prima piesa si pe
masura ce inaintez in viata primesc noi si noi piese. si in final ajung (sau nu)
sa raspund la intrebarea asta…cine sunt eu?
am nevoie de tristete in viata mea?
am avut perioada mea deprimata si am avut perioada in care am luptat cu toate
fortele impotriva tristetii. acum ma gandesc ca, poate si aici, ca in toate
celelalte lucruri este nevoie de echilibru.
fara tristete nu ai putea sti ce este fericirea…(asta spunea Radu candva…)
asa este sau nu?
eu chiar nu stiu ce sa cred…as spune ca nu este nevoie de tristete, ca poti sa
traiesti si fara ea…
dar Andreea imi spunea ca nu este bine sa reprim anumite stari prin care trec.
si ele fac parte din mine, si a le ascunde sub covor nu este solutia cea buna…
uneori ma intreb de ce imi ocup eu mintea cu astfel de intrebari…probabil este
un hobby. as putea trai foarte bine si fara sa stiu raspunsul. dar imi place
sa-mi pun intrebari si sa caut raspunsuri.
P.S.: stii cum se imblanzeste un cal?
">stii cum se imblanzeste un cal?"
oferindu-i impresia de libertate.
…incepusesm aici o idee frumoasa…dar era trista de tot…
"suntem ceea ce ne amintitm despre noi ca suntem…"
aaa si…ma bucur k te-ai intors pe blog…incepusem sa am
ingrijorez…
ai spus-o chiar mai bine decat am reusit eu 🙂 si nu ma pot
opri sa ma intreb care sunt acele ganduri pe care le-ai
pastrat in tine. plimbarea la mare pare sa fie mai plina de
revelatii decat credeam…
stiu eu cine, tu ai dreptate 🙂 …asa se imblanzeste un
cal…cel putin calul la care ma gandeam eu…
poti sa spui ce idei vrei…nu conteaza ca sunt triste.
tristetea este frumoasa si o sa o accept atat timp cat este
doar tristete.
…asa ca nu te feri sa iti spui ideile…
da…poate ar fi bine sa anunt atunci cand plec pe undeva…dar
nu-mi sta in fire sa fac asta 😀
Andreea…gandurile alea vor ramane numai pentru mine deocamdata 🙂
…desi poate tie ti le voi spune candva.
…si…multumesc 🙂 am multe lucruri pentru care as vrea sa-ti
multumesc…dar nu stiu sa cum sa fac asta. niciodata cuvintele
nu-mi vin asa cum as vrea eu…