Am in mine un imbold tampit de a zgandari treburile atunci cand cineva e prea sigur pe ce spune, pur si simplu nu ma pot abtine. Am facut-o din nou si asta m-a facut sa-mi aduc aminte de poezia lui Adrian Paunescu, singurul pe care il stiu sa fi atins un pic latura asta umana. De asta poezia de mai jos imi este teribil de draga.
Dreptul la întrebare
Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.
Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.
Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.
Ea mi-e religie în viată,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu, simplu cetătean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.
Cu pumnii strânsi în fata mortii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.