ganduri

……stau din nou eu cu mine si cu o cafea fierbinte. suntem prieteni buni.
intr-un fel ciudat, am nevoie de cafeaua fierbinte. am nevoie de aroma ei. chiar
daca nu beau cafea prea des, ii simt intotdeauna aroma. mi-a ramas intiparita in
minte.
cred ca as putea scrie despre cafea foarte mult si tot nu as considera ca am
scris destul.
e de ajuns sa tii cana fierbinte intre palme si sa inspiri adanc….si nu o sa
mai poti uita niciodata aroma cafelei….
ok…acum ca am terminat cu publicitatea, o sa trec mai departe. :))

Bucurestiul este un oras fantastic.
cautam numarul 60 pe o strada. mergeam si in timp ce vorbeam ma mai uitam din
cand in cand pe garduri. 88….76….70…se termina casele. urmeaza un bloc. ma
uit la numarul blocului si….4!!! 4??? 4 e putin mai departe de 70. prin urmare
am tras prima concluzie logica: in Bucuresti exista un triunghi al Bermudelor.
iar numarul 60 este situat fix in acest triunghi. altfel nu mi-am putut explica
cum de la 70 se poate sari la 4.
pana la urma am gasit ceea ce cautam pentru ca din fericire am vazut firma. era
pe o strada laterala. dar ideea ramane. cum sa numeri: 2…4….70?!? daca acum
este asa iti dai seama atunci cand va ajunge Vanghelie primar? probabil ca
atunci se vor desfiinta numerele si literele si vom recunoaste strazile si
casele dupa culori…

e prima data cand merg la un concert tinut de o orchestra adevarata. (stiu ca am
tot vorbit despre asta dar m-a impresionat… e primul meu contact cu lumea
muzicii clasice asa ca ma intelegi…) pana acum am fost numai la orchestra de
camera care este mult mai mica , atat ca numar de instrumente cat si ca numar de
oameni.
vineri am fost sa ascult Orchestra Nationala Radio. prima data am ramas
impresionat cand am vazut atat de multa lume pe scena. apoi, cand a inceput
concertul mi s-a zbarlit pielea…a fost ceva mult mai puternic decat ma asteptam.
poate ca unul din avantajele in a fi necunoscator este ca nu remarci
imperfectiunile. mie mi s-a parut totul perfect, de la inceput si pana la final.
nu stiu daca a fost intr-adevar asa sau nu. dar toti oamenii aia (peste 100)
cantau ca si cum ar fi fost unul singur. ca si cum orchestra ar fi fost un tot
unitar, ar fi fi avut o suflare unica.

acum ma gandeam ca eu daca as avea un prieten ca mine nu m-as suporta. :)) cu
alte cuvinte, nu as putea avea un prieten ca mine. norocul meu este ca prietenii
pe care ii am ma accepta asa cum sunt.
este greu de inteles ca simt nevoia de a ma baga in barlog si de a nu iesi de
acolo decat pentru ocazii speciale. este greu de inteles ca uneori vreau sa fiu
singur.
este greu de inteles ca uneori sunt nervos, uneori sunt tacut, uneori fac glume
de tot rahatul, uneori spun prostii, uneori vorbesc serios, uneori sunt
nesimtit, uneori nu-mi pasa. este greu de inteles cand si ce fac. ma bucur ca ei
au inteles ca dincolo de toate astea, eu sunt eu, si nu ii voi uita niciodata.
este greu de acceptat ca uneori nu am chef de ei.
cred ca de-abia in zilele astea mi-am dat seama cat de norocos sunt ca ii am. si
desi uneori fug de ei, mereu voi simti ceva aparte pentru fiecare, indiferent ce
s-ar intampla in viata asta…
…multi oameni au trecut prin viata mea. foarte multi. putini au ramas. foarte
putini. timpul (si nu este vina lui) i-a cernut pe foarte multi. dar cei ce au
ramas, sunt ai mei. si asta ma face sa ma simt bine. chiar daca trec luni fara
sa-i vad si fara sa vorbim, eu ii stiu acolo. si stiu ca daca ne-am intalni dupa
10 ani ar fi ca si cum nu ne-am fi intalnit de ieri.
am nevoie de prietenii mei, sa ii simt aproape, sa stiu ca se gandesc la mine
uneori. am nevoie de ei chiar si atunci cand vreau sa fiu singur. vreau sa stiu
ca ei sunt acolo atunci cand nu o sa mai vreau sa fiu singur.
….eu daca as avea un prieten ca mine nu cred ca as avea atata rabdare. acum ca
am realizat asta, simt ca trebuie sa le multumesc tuturor celor care imi sunt
aproape. nu vreau sa stiu cum reusesc sa ma suporte, vreau sa le spun ca….:)
…asta e problema. nu cred ca pot sa le spun in cuvinte ce vreau sa le spun.
asa ca nu o sa le spun nimic. cel mai bine ar fi sa incerc sa fiu acolo atunci
cand si ei au nevoie de mine.

in incheiere, am gasit o chestie interesanta. nu stiu cine a spus-o dar ii dau
dreptate: "Eu nu voi muri niciodata pentru crezurile mele pentru ca as putea sa
nu am dreptate."
trebuie sa fii prost ca sa fii absolut sigur ca ai dreptate.
oamenii inteligenti iau intotdeauna in calcul posibilitatea ca au judecat gresit.