uneori, sa scrii este ca si cum ai sparge o umflatura plina de puroi. stiu ca nu
este o comparatie prea frumoasa dar in mod sigur este reala.
pentru ca in situatia asta ma gasesc eu acum. vreau sa scriu in legatura cu ceva
si nu reusesc sa imi dau seama cum ar trebui sa incep. la fel cum nu stii pe
unde sa spargi umflatura sau daca e bine sa o spargi…
o sa o fac totusi pentru ca simt ca trebuie…
sunt unii oameni care chiar incearca sa inteleaga problemele celuilalt. incearca
sa se puna in situatia persoanei din fata lor si sa vada ce ar face in locul ei,
sa inteleaga felul de a gandi al persoanei respective si sa incerce pe urma sa-i
dea cele mai bune sfaturi. le pasa cu adevarat de soarta celuilalt si sufera
alaturi de el.
sunt oameni ale caror drame nu sunt vazute de nimeni, nu sunt sesizate de
nimeni. ei pur si simplu sufera in tacere, iar restul lumii, vazand indiferenta
de pe chipul acelor persoane, nu va stii niciodata prin ce trec acestea. pe
acesti oameni nu are cine sa-i ajute, pentru ca nimeni nu incearca sa treaca
dincolo de masca lor.
ai incercat vreodata sa intelegi cu adevarat problema cuiva? sa reusesti sa te
pui din cat mai multe puncte de vedere in locul acelei persoane?
ce faci atunci cand facand asta, iti dai seama ca drama prin care trece acea
persoana pe tine te-ar distruge?
este usor sa dai sfaturi fara sa le simti. deschizi gura iar cuvintele ies
rational si corect. un astfel de sfat este greu de urmat, daca nu imposibil.
pentru ca desi din punct de vedere logic, rational, dai cel mai bun sfat, acest
sfat nu are nimic uman in el. este rece.
pentru ca un sfat sa fie cu adevarat bun trebuie ca tu sa te pui cu adevarat in
situatia acelei persoane, eventual sa incerci sa gandesti asa cum gandeste ea si
de-abia atunci sa incerci sa dai un astfel de sfat incat acea persoana sa-l
poata urma.
nu poti sa-i spui unui cersetor care moare de foame sa vada latura frumoasa a
vietii si sa incearca sa fie fericit ca traieste, ca exista…
…dar ce faci atunci cand incep sa te doara dramele celorlalti? atunci cand
realizezi cat de mult sufera o anumita persoana si, oricat ai incerca, nu poti
ramane indiferent? atunci cand ai vrea din tot sufletul sa ajuti dar stii ca nu
ai cum?
nu poti decat sa incerci sa alini suferinta acelei persoane, desi stii ca asta
nu este posibil decat temporar pentru ca problemele adevarate din sufletul ei nu
au rezolvare.
ce faci atunci?
poti sa ramai indiferent?
poti sa te amagesti cu ideea ca fiecare isi traieste propria viata, ca si tu ai
probleme tale si pana la urma, asa cum se zice pe romaneste, fiecare isi duce
crucea?
dar daca nu poti? daca drama acelui om te afecteaza si pe tine si incepe sa te
roada din ce in ce mai mult smulgandu-ti lacrimi de neputinta si de revolta?
ce faci atunci?