am ramas fara cafea,
am ramas fara apa,
am ramas singur.
se poate spune ca de cateva zile am devenit ceea ce eu numesc "working class hero".
adica trebuie sa fac ceva in urma caruia primesc bani.
nu pot sa-i spun pe nume ca ma deprim.
daca aud pe cineva ca ma felicita in vreun fel fac urat.
nu ca as stii cum…
deja nu mai pot sa raman noaptea tarziu din cauza ca sunt prea obosit. asta e
primul pas.
urmatorul va fi sa ma casatoresc (nu anul asta! :)) ) si…..nici nu vreau sa ma
gandesc mai departe…
de cand fac chestia asta am inceput sa apreciez din ce in ce mai mult masa…si
mancarea in general. iar dupa masa este o placere uriasa sa stau in stilul Al
Bundy si sa ma bucur de viata.
stiam ca asta o sa se intample pana la urma dar nu ma asteptam sa-mi placa atat
de mult.
primele semne cred ca au aparut de acum cateva luni de cand nu am mai putut sa
citesc nicio carte.
acum nici macar coerent nu mai pot sa fiu.
probabil ca neuronul meu, care a trebuit sa ma suporte pana acum si pe care l-am
chinuit cu un sadism inimaginabil uneori, si-a spus ca acum ca a reusit sa ma
puna cat de cat in randul lumii si-a incheiat misunea si poate sa plece.
nu credeam sa ma deranjeze asta vreodata dar uite ca acum incep sa regret…
mi-aduc aminte de momentele in care stateam noi de vorba si discutam cate si mai
cate…acum nu mai am timp sa fac asta pentru ca sunt in randul lumii. iar
atunci cand am timp n-am chef. sau sunt obosit.
cred ca oamenii muncesc ca sa nu fie nevoiti sa gandeasca.
adica…atunci cand ai un loc de munca stabil la un moment dat totul devine
rutina si poti sa-ti faci treaba fara sa mai gandesti, doar din reflex.
atunci neuronul isi face frumos valiza si se duce in vacanta prin Hawaii…
ca dovada: nu ti s-a intamplat niciodata sa spui: cat de multe stiam in liceu!
acum le-am uitat….
si uite asa a (re)inceput drumul meu spre normalizare. probabil ca de acum
incolo voi scrie din ce in ce mai neinteresant…..mai normal.
ca pana la urma si eu il iubesc pe Fratele cel Mare.