Despre perfectiune

din experienta am invatat ca atunci cand ceva este prea frumos ca sa fie
adevarat atunci chiar sunt mari sanse sa nu fie adevarat.
este o regula a vietii care trebuie acceptata si respectata.
insa o parte din mine inca mai spera in lucrurile prea frumoase ca sa fie adevarate.
am de foate multe ori tendinta de a idealiza totul: oameni, dorinte, locuri,
trairi..
asta este o dovada, daca mai era nevoie de una, ca nu m-am maturizat inca.

cautarea unei astfel de perfectiuni in viata poate deveni periculoasa pentru ca
viata nu este perfecta si prin urmare nimic din ce ii apartine nu este perfect.
iar a cauta perfectiunea in imperfectiune este o actiune in mod evident sortita
esecului.
iar negasirea perfectiunii cautate poate duce spre stari de deprimare si alte
astfel de probleme.

sistemul pe care l-am adoptat eu in legatura cu viata, pentru a putea impaca si
latura mea rationala si pe cea naiva, este acela de a spera la ce e mai bine si
a ma astepta la tot ce e mai rau.
este un principiu foarte eficient pentru ca inlatura orice forma de surpriza
neplacuta.

pentru ca oricat mi-ar spune ratiunea ca lucrurile perfecte sunt doar o creatie
a naivitatii mele, aceasta naivitate totusi reuseste sa invinga.
asta pentru ca am ales sa refuz sa fiu ca majoritatea oamenilor care se complac
in compromisuri facute vietii cu resemnarea ca perfectiunea nu exista.

decat sa-mi vand speranta pentru un compromis caldut mai bine imi asum
raspunderea cautarii perfectiunii acolo unde ea nu exista.

…un fel de Don Quijote al vremurilor moderne.

…cum am ajuns sa ma gandesc la asa ceva?
am avut azi revelatia ca viata mea este prea frumoasa ca sa fie adevarata…