Zburatorul

Astfel vine-n toata noatea zburatorul la al ei pat.
Se trezi din somn deodata de sarutu-i fermecat;
Si atuncea când spre usa el se-ntoarce ca sa fuga,
Ea-l opreste-n loc cu ochii si c-o mult smerita ruga:
– O, ramâi, ramâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
Zburator cu plete negre, umbra fara de noroc
Si nu crede ca în lume, singurel si ratacit,
Nu-i gasi un suflet tânar ce de tine-i îngradit.
O, tu umbra pieritoare, cu adâncii, tristii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi!
El s-aseaza lânga dânsa si o prinde de mijloc,
Ea sopteste vorbe arse de al buzelor ei foc:
– O, sopteste-mi – zice dânsul – tu cu ochii plini d-eres
Dulci cuvinte ne’ntelese, însa pline de-nteles.
Al vietii vis de aur ca un fulger, ca o clipa-i,
Si-l visez, când cu-a mea mâna al tau brat rotund îl pipai,
Când pui capul tu pe pieptu-mi si bataile îi numeri,
Când sarut cu-mpatimire ai tai albi si netezi umeri
Si când sorb al tau rasuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creste de un dor, de-o dulce jele;
Când pierduta razimi fruntea de-arzatorul meu obraz,
Parul tau balai si moale de mi-l legi dupa grumaz,
Ochii tai pe jumatate de-i închizi, mi-ntinzi o gura,
Fericit ma simt atuncea cu asupra de masura.
Tu!!… nu vezi… nu-ti aflu nume… Limba-n gura mi se leaga
Si nu pot sa-ti spun odata cât – ah! cât îmi esti de draga!
Ei soptesc, multe si-ar spune si nu stiu de-unde sa-nceapa,
Caci pe rând si-astupa gura când cu gura se adapa;
Unu-n bratele altuia, tremurând ei se saruta,
Numai ochiul e vorbaret, iara limba lor e muta,
Ea-si acopere cu mâna fata rosa de sfiala,
Ochii-n lacrimi si-i ascunde într-un par ca de peteala.