cafeaua mi-a devenit indiferenta. nu credeam ca o sa ajung vreodata sa spun
asta dar asta e adevarul. si e mai grav decat ar putea parea la prima vedere
pentru ca era una din micile dar sigure placeri ale vietii mele, unul din
motivele pentru care de-abia asteptam sa inceapa o noua zi.
poate ca, asa cum se intampla cu toate lucrurile purtate sau folosite prea
mult timp, s-a uzat. beau cafea de cativa ani buni si poate ca acest lucru si-a
spus cuvantul. trecerea timpului a facut sa-mi piara acea bucurie si fericire pe
care o simteam atunci cand aveam o cafea fierbinte in maini si o duceam spre
tample pentru a-mi topi gandurile. a devenit un lucru normal in viata mea. s-a
banalizat. din acel lucru minunat, un dar pe care divinitatea s-a indurat sa il
dea oamenilor pentru a-i face sa uite pentru un timp de problemele vietii lor, a
devenit ceva cotidian, un lichid pe care il beau fara sa mai aiba nicio
semnificatie deosebita si de aceea fara sa mai aiba asupra mea acel efect
minunat pe care il avea la inceput.
probabil ca am nevoie de o pauza. un timp in care sa beau lapte, apa,
Coca-Cola sau orice altceva. un timp in care sa stau departe de ea ca sa imi
readuc aminte de primele senzatii pe care mi le trezea la inceput, de cat de
fericit ma facea aroma ei, de cat de mult reusea sa ma linisteasca o cafea
atunci cand eram nervos.
am sa iau o pauza pana in dimineata aia in care o sa ma trezesc si primul
gand, prima idee care o sa-mi treaca prin minte va fi ca am nevoie de o cafea
fierbinte pe care sa o simt in maini si in nari.
timpul, cel care mi-a distrus aceasta frumoasa placere, va fi cel care mi-o
va readuce inapoi. vie, puternica, minunata, asa cum era ea la inceput.