Poveste de iarna

Din cand in cand, scotocind prin scrierile mele, mai descopar cate ceva de mult uitat. Treaba asta mi-a adus candva cativa bani. Da, se castiga din scris. Macar de-o guma Turbo. :)))
Scrisul si cititul sunt doua capete intr-un ghem cu mii de ate. Sunt mari sanse sa nu corespunda. Atunci insa cand se intampla, rezonanta este atat de puternica inca doi devin unul. E unul dintre motivele pentru care scriu si ma bucur nespus de fiecare data cand aceasta rezonanta se produce.
Asadar, o mica scriere pe care am numit-o:

Poveste de iarna

Sunt lucruri care te inteleg mai bine decat oamenii. Tutunul. Cafeaua. Alcoolul. Niciodata oamenii.
Niciun om nu il putuse ajuta sa treaca peste ranile sufletului. Stia ca trebuie sa o faca singur, ajutat de orice mai putin de oameni.

In fiecare an, primii fulgi care cadeau din cer ii aduceau aminte de ea. Nu reusise niciodata sa-si stearga din minte acele momente, desi incercase sa si le inece in toate viciile cunoscute.
Era pe atunci un tanar provincial, proaspat ajuns in capitala, crezand inca in povesti cu domnisoare si cu gentlemani. O intalnise pe scarile Universitatii, mai corect spus daduse peste ea din neatentie in timp ce le cobora visator. Isi ceruse scuze panicat si se oferise sa se revanseze oferindu-i un suc.
Nu intelesese niciodata ce o facuse pe ea sa accepte acea invitatie naiva. Privind in urma i se parea totul atat de penibil incat simtea un fior cum porneste de la creier si ii zbarleste toata sira spinarii si pielea.

In fine. Nu reusise niciodata sa o inteleaga, asta poate era si motivul pentru care nu putuse sa o uite. Era si ea asemeni lui sau doar se juca?

Ii acceptase invitatia si conversatia dintre ei decurgea de la sine, parca s-ar fi cunoscut de cand lumea. Punctele comune erau atat de multe si atat de naturale incat simtise atunci ca fusesera facuti sa fie impreuna. In numai doua ore trecusera de la stadiul de straini la cel de suflete pereche.

Isi mai aprinse nervos o tigara, inlantuit de amintiri si incapabil sa mai evadeze.

Plecasera pe strazi, la intamplare, acaparati cu totul unul de celalalt. Gandise in acel moment ca timpul nu-si mai are rostul, legatura dintre ei fusese dinainte ca timpul sa existe si va fi si dupa ce timpul va muri.

Copil naiv.

Intamplarea ii dusese in Cismigiu. Tinea minte acel moment exact si-si spunea ori de cate ori isi aducea aminte ca niciun regizor nu i-ar putea recreea vreodata perfectiunea. Isi plimbau corpurile pe aleile triste ale batranului parc, obosit sa tot astepte zapada, desprinsi cu totul de realitate.
A fost un moment in care a simtit ca universul ii priveste si face tot ce ii sta in putinta sa ajute la perfectiunea iubirii lor. Primii fulgi de zapada incepusera sa cada peste ei asemeni petalelor florilor de cires primavara. Incet, domol, fara nicio adiere a vantului.

Totul fusese perfect si pastrase acel moment de perfectiune intr-un colt din mintea lui. De cate ori se intorcea la el simtea o netarmuita fericire ca fusese acolo, era al lui, il traise cu toata firea lui. Imediat insa o durere crunta il traznea. Stia ca nu se va mai repeta niciodata si nu-si putea alunga gandul ca viata lui nu mai are niciun sens.
Stinse cu ura chistocul care tocmai ii arsese degetele. Cateodata tigara il ajuta sa treaca peste. In situatiile mai grave apela la alcool. Orice era nevoie, numai sa-i treaca.

Fusese un visator, lumea i-a taiat aripile. Acum tot ce a mai ramas din el este un visator fara aripi.