Mergeam pe drum. Era luna, asa, toamna. Si mă ajunge din urma si trece pe langa mine Un cerc. O tuturiga mare de fier. Un cerc Care mergea singur pe linie. M-am uitat în urma: I-o fi aruncat cineva? L-o fi dat de-a tuturiga Nimeni… Si, la urma, cine se-l azvarle, Ca era mare si greu – ca o sina de roata de car. Mă uit inainte; cercul isi vedea de cale. Se-nvartea repede, repede si facea praf. Tocmai atunci vine al lui Calota, de la deal – Il vazusi, mă? – Il vazui. Si incepe să se-nchine. Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scapat, Numai Spanu, mai are butii de vin asa de mari, Pleca si se varsa putina… Ne miram noi asa si ne dam cu parerea, Asta al lui Calota se facuse alb, il cam speriase Dracovenia, Si mai apare si Gligorie. – Il vazusi, mă? – Nu-l vazui. Ce să vad? – Cercul? – Care cerc? Ghita al lui Calota s-a aplecat si i-a aratat Urma în tarana. Lasase o urma ca de roata de car. -E, cate urme de roti nu sunt pe drum! Cercul a trecut, asa, valantoace, prin tot satul. Unii iI vedeau, altii nu. Asa, cam din trei, pe langa care trecea, Doi iI vedeau, unul nu… Stand noi asa, auzim iar Vuuuu – vuu! Uuu! Uuu! Cam cum face o vuva mare… Si vedem nori de praf… – Dati-va la o parse, ca vine… Se-ntoarce… Venea cercul de la deal, parca se inrosise putin De-atata alergat, de-atata inspectie în Comuna Bulzesti… Venea dinspre Pradatorul, trecuse ozaca prin Fratila L-am apucat de mana pe Gligorie: – Il vezi, mă? – Ce să vad? – Cercul – Care cerc? – Asta de trece acum pe langa noi? Tu n-auzi ca se cutremura pamantul, vuieste, scoate praf… …