Daily Archives: septembrie 3, 2015

          Azi am revazut locurile in care am petrecut zile de vacanta minunate la varsta cand abia desluseam tainele abecedarului si mai apoi primele probleme cu tabla inmultirii. Imaginile le port cu mine in suflet mereu. Nimic nu ma face sa le trec cu vederea tunci cand imi aduc aminte de copilarie. Nu prea am scris despre acele vremuri desi ele imi spun foarte multe despre cea care sunt acum. Dam atentia cuvenita lucrurilor uneori fara sa facem legaturi intre ele. Locuri ale copilariei sunt multe si de obicei sunt dintre cele mai frumoase, oamenii din perioada aceea ni-i dorim vesnici si atunci si cand ni-i amintim.

           Locurile despre care vorbesc acum s-au schimbat putin, vremea si progresul si viata si-au spus cuvantul. Oamenii au crescut, au venit in locurile acelea puii lor si cu totii au transformat vremurile celor ce s-au dus in vremurile celor prezenti. Am incercat la fiecare pas sa-mi amintesc cum era in urma cu mai mult de patruzeci de ani… Am mai fost pe acolo, am mai vazut transformarile dar azi… Azi inca o vreme s-a dus si simt ca nu mai sunt multe pe acolo.

           Eram la varsta cand in vacante dormeam pana dupa ora zece. Eram la varsta cand as fi vrut sa mananc o zi da si una nu si pe urma altadata. Eram la varsta cand nu aveam nevoie de televizor ca sa stau cuminte si nici nu stiam prea multe despre aerul curat de la tara si energiile unei case sanatoase in care vesnicia parea ca este la ea acasa.

           In vacantele de care vorbesc ma lua tusa pentru cateva zile, sau saptamani, la ea acasa, intr-o comuna foarte apropiata de orasul nostru. Ea sta in casa unde parintii ei isi crescusera multi copii intre care si pe maia mea, tusa fiind sora ei mai mica. Mama facuse multe vacante acolo, acum eram eu. In casa aia cu peretii grosi de aveam loc cu totul pe pervazul geamurilor, era vara frig atunci cand afara nu puteai respira de cald. Pe pereti erau fotografii inramate in rame subtiri la fel ca siluetele celor parca coborati din filme. Oameni elganti, cu palarii si bastoane, cu mustacioare rasucite, cu posete cusute in fir de goblen, oameni asezati pentru poza si parfumati cu eleganta vremurilor care in trecerea lor lasa amintire clipele importante. Pe jos erau scoarte pe care, chiar la varsta aceea, nu ma induram sa calc. Am vazut si lada de zestre in care mai erau camasi cusute pe panza tesuta in casa si stergare tesute cu fir de borangic. Nu-mi aduc aminte de niciun parfum sau de aspiratoare de praf, dar imi amintesc cum ma trezeam la sapte, ma duceam afara repede la tusa sa o cert ca nu m-a trezit la cinci asa cum se trezea ea. Eram disperata sa merg cu ea in curte oriunde se ducea. A lasat-o inima si m-a trezit si la cinci. La ora aia nu mancam, plecam in curte sa dam de mancare la puisori, sa le schimbam apa, sa dam de mancare la pasari si animale si pe urma le matura tusa locul unde sta. Ajungeam si la caprita sau oaie de la care imi mulgea in fiecare dimineata o cana de lapte. Imi spunea ca trebuie sa imparta lapticul si cu iada sau mielutul care era atunci mic si sugea. Am prins si iada si miel mic, in ani diferiti.

Am spalat cu tusa si melci din fan si am mancat si am curatat de coaja toti cartofii pe care ii scosese pentru o saptamana pentru ca imi placea sa-i curat si tusa nu vedea ce fac. Imi facea porumbei la cuptor dupa ce curata la ei ziua intreaga si eu ii ceream oua pentru ca ma lasa sa le iau eu din cuibar. Mie imi pregatea farfuria cu mancare si eu ii ceream colaci stropiti cu vin pentru ca asa manca ea in cate o seara cand tinea post. Nu m-am omarat nici mare dupa sucuri dar atunci nici nu aveam nevoie sa le stiu. TUsa avea cea mai buna apa care exista, avea apa din put care avea foarte multi metri adancime. Una din multele bucurii de acolo era sa scot eu apa. Ma invatase sa recunosc zgomotul pe care il facea apa atunci cand umplea ciutura pe care reuseam sa o aduc la suprafata. Radea de mine cand nu aveam rabdare si o aduceam goala. Doar o vacanta am apucat putul fara pompa de scos apa. Cand trebuia sa apas pe buton ca sa curga apa in galeata… nu mai topaiam de bucurie, nu mai tineam sa scot eu apa. Tot tusa avea cea mai buna ceapa verde. Imi arata in gradina pe care sa o scot si eu trageam de ea. Nu-mi placea cand era murdara de pamant dar ea imi curata foile murdare si pe urma, in bucatarie curatam eu restul. Aia era cea mai dulce ceapa pe care am mancat-o vreodata. Azi a plecat pentru totdeauna  puiul cel mic al tusii. Avea doi. Ea nu mai este de mult. Cel care a plecat nu mai era de mult tanar in buletin dar tineretea si glumele si vorbele lui anume si eleganta exprimarilor lui, vocea si cantecele lui… ar fi putut sa-i mai fie tovarasi ani de aci inainte. NIciodata nu suntem pregatiti pentru rupturi de cordoane. Pa!

– va urma! –