Pentru articolul ăsta am căutat mai întâi pozele. Le-am căutat sperând nu să scriu mai puţin ci să mă fac mai înţeleasă. Sunt situaţii pentru care îţi cauţi bine şi mult cuvintele dacă vrei să fie descrise cât de cât… citeţ.
Într-o seară… spre miezu’ nopţii mai bine zis, intru cu totul în calculator cu gândul să răsfoiesc doar puţin pozele de pe Facebook după care să intru în lumea viselor, a doua zi urmând serviciul. Mous-ul meu se mişcă repede, găseşte ceva politică… neinteresant, câţiva trandafiri… îmi era prea somn să le văd frumuseţea… găseşte poza unui cântăreţ pe care il ascultasem puţin fără prea mare atenţie… Am văzut deasupra pozei ziua lui de naştere, cu urările care se fac, dar care fusese o lună în urmă… nu m-am uitat la data postării şi trec mai departe. Dau de altă poză a lui, de data asta pe fundal negru iar pe alb erau trecute nişte cifre de care mi-am dat repede seama că însemnau anul de naştere şi anul… morţii?! Nu se poate… Nu poate fi adevarat… Mai este necesar să spun că după câteva secunde aveam mutra lui Donald din poză? În timp ce-i calculam vârsta am dat drumul vocii lui pe care de atunci nu mă mai satur să o ascult. Slavă Domnului nu era dintre apropiaţii mei, îl ştiam de pe net pentru că, bariton fiind, cânta operă şi eu ascult cu drag aşa ceva. Vezi, ţi-am spus la început că nu-mi găsesc mereu cuvintele. De ce am reacţionat aşa? Câteva zile eram aşa şi pe interior, încercând din răsputeri să gonesc din mintea mea întrebările care nu mai conteneau şi care sunt din cele de genul: „de ce?“, „cum?“, „cum e posibil?“… Există oare vreodată un răspuns omenesc la aceste întrebări? Dmitri Hvorostovsky, unul dintre marii baritoni ai lumii, unul dintre frumoşii lumii, 55 ani… şi s-au cam terminat cuvintele.
Mai sunt situaţii, una doar mi-o amintesc acum, când simţi nevoia disperată de… o căldare cu apă… pe cap… în cap… nu contează! Dacă nu ştii despre ce vorbesc, eşti fericit şi n-o să fiu eu aia care să explic aşa ceva. Nu simt nevoia acum să vorbesc despre situaţii de gen dar mi-am amintit zilele astea de cât şi cum poate omul îndura.
Mai încoace, cunoscând legea bumerangului, fac tot posibilul să rămân cât mai plată în emoţii pentru a nu mi le proiecta în viitor pe cele pe care le-aş trăi în mod obişnuit… n-ar fi alea bune. Când am trăit prima oară situaţia asta nu ştiam nimic despre astfel de legi şi totuşi… Dumnezeu a fost acolo sau şi-a trimis Îngerii.
După nopţi în care adormeam cu muzică lui Dmitri (nu mi s-a întâmplat până acum să adorm decât în linişte deplină)… am mai aflat o situaţie…. Când eram mică mama îmi povestea că avea un căţeluş care a găsit, în nu ştiu ce împrejurări, un cârnat destul de mare pentru că urmau sărbătorile de iarnă. Suficient de prostuţ sau aşa sunt animalele, nu cunosc prea bine acest domeniu, a avut răbdare să-l mănânce pe tot. Spun răbdare pentru că după ce l-a mâncat, povestea mama, sta exact ca şoricelul din poză. Sta cu burtica în sus şi doar schelălăia uşor. Am înţeles că a trecut niţel timp până a mai mâcat ceva. Este o situaţie foarte de neexplicat pentru că nu poţi să te duci nici la dreapta, nici la stânda, nici să te plângi, nici măcar să-ţi reproşezi ceva. Pur şi simplu nu ai de ales decât să aştepţi să se digere ce ai înghiţit…
Început de concediu coincide cu cele trei zile de doliu adică cu zile în care, la fel ca în zilele de la revoluţie, mă mişc doar pentru strictul necesar, gâdesc doar pentru strictul necesar, mă concentrez doar pentru strictul necesar… N-am ceaţă prin cap, n-am nod în gât nici apă pe cap… am doar urechi să aud ce se spune despre regi şi regine, despre regele nostru pe care l-am pierdut dintre noi. Dintotdeauna m-a fascinat şi mă fascinează orice imagine, stire, poveşti despre regalitate dar de data asta este mai mult decât fascinaţie. Sunt nişte trăiri şi sentimente şi stări pe care le petrec atunci când este vorba de istoria regalităţii noastre care nu mă lasă de loc indiferentă în astfel de zile.
Şi ca să nu fiu nedreaptă cu viaţa, aseară am avut parte de bucuria care mă cuprinde de fiecare dată când pot vorbi despre scânteia Divină din fiecare om, despre faptul că omul merită tot ce-şi doreşte şi că poate obţine tot ce-şi doreşte. Dacă învaţă, că emiţând bucurii şi mulţumiri, viaţa îî va aduce situaţii în care să se bucure şi să fie mulţumit, viaţa lui va fi din ce mai bună. Am fost între nişte oameni cărora am putut să le spun aceste lucruri. Şi pentru asta sunt recunoscătoare şi fericită.
Îţi mulţuumesc Doamne că exist!
