Am început să înțeleg de ce nu mi-au plăcut temele. De fapt erau câteva care nu mă incomodau dar mai puține (una pe repede gândită era chimia dar numai cea anorganică). Un motiv ar fi fost că trebuia să respect o temă, nu? Indiferent în ce clasă eram tema era aferentă unei lecții sau unui grup de lecții. Nașpa. Acum am început cu timiditatea (nu le scriu cu litere mari că nu sunt prietenoase cu omu’, deci nu merită – ha!) după ce mă hotărâsem la altele, nu le mai înșir, dar fiind temele mele, scrierile mele, nu mai ascult de nimeni că nici note nu primesc (ha!).
De foarte de mică aud cuvintele astea, când pe una când pe alta (că nu prea sunt masculine!) ori pe rând ori împreună, timiditate, emotivitate drept pentru care chiar dacă am citit despre fiecare și voi scrie la fiecare câte ceva legat de ce am găsit la ,,prietenul” meu, eu nu fac diferența între ele. Mi-au cam ,,mâncat” destul de mult din viață, nu spun cât, și nici măcar nu-mi doresc să fiu crezută. Deși despre plâns am zis că scriu mai târziu, un fapt vesel mă trage acum de mânecă. După ce terminasem cu școlile, mi-a căzut în mână o carte care avea ca subiect zodiile acelea anuale, chinezești. Nici atunci și nici acum nu le iau în foarte serios decât pasaje care se potrivesc destul de bine cu ce cred eu despre anumite persoane. Atunci am deschis să văd și eu cum au cuprins atâta amar de oameni care s-au născut într-un an într-o singură zodie. Nu am reținut prea multe, nu-i domeniul meu de interes dar prima frază a fost de pomină pentru mine. Începea cu afirmația că în acea zodie copilul nu plânge niciodată! Nu spun cât am râs dar mi-aș fi dorit să fi fost adevărat.
O altă bazaconie, îmi vine să zic, pentru că mi se pare că nu are absolut nicio legătură sau dacă are undeva cineva a făcut niște traduceri groaznice. Mie orgoliu îmi sună a ceva foarte străin, ceva mai departe de mine decât este Soarele (azi a fost pe undeva în lume o eclipsă) iar definiția pe care am găsit-o (o las imediat) mi-a confirmat părerea. (Orgoliul este un substantiv neutru care înseamnă o părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre propria valoare și importanță socială. Acesta este asociat cu sentimente de îngâmfare, vanitate, trufie sau suficiență.)
De ce am făcut paranteza asta pentru că într-o discuție aducând vorba de timiditate mi se răspunde foarte repede cu acest cuvânt, orgoliu. M-am scuzat că nu am știut să explic, am zis că nu poate fi vorba despre așa ceva și am închis subiectul. Mult mai târziu când într-un curs despre o terapie în care se lucrează cu emoții, gânduri, trăiri (am zis că merg la sigur) am amintit de aceste cuvinte, amândouă sau numai de unul deja nu mai contează, iar am auzit un singur cuvânt și acela era orgoliu.
Să vedem ce zice ,,prietenul” meu (Jacques Martel – Marele Dictionar al bolilor și afecțiunilor) despre timiditate. ,,Timiditatea mă face să trec pe lângă lucruri minunate. Evit oamenii pe care nu îi cunosc. Îmi este teamă că sunt judecat și renunț la lucruri noi. Mă resemnez și refuz să mai lupt. Am tendința să mă simt în siguranță în rutina mea.” Am copiat mai mult pentru că nu le-aș fi putut spune mai bine. Mai spune că nu există iubirea și respectul de sine și nici încrederea în sine, soluția căutată este rămânerea într-un cadru cunoscut unde nu pot fi nici respins, nici rănit, nici neînțeles. Iar de aici comunicarea este doar cu cei care nu te fac să te simți amenințat, adică foarte slabă. Nu spun prin câte am trecut, nici când, dar când vorbesc despre cineva care dă aceste semne și mi se aruncă în față cuvântul orgoliu, nu pot decât să mă îndoiesc de cunoștințele unora pe care îi credeam mai documentați decât mine.
Recomandarea este ,,să acționez cu calm și să îmi ofer șansa de a descoperi, în fiecare zi, lucruri noi și oameni noi”. Ce faci când ești copil sau puțin mai mare și cuvintele descoperiri noi, lucruri noi, oameni noi, nu-ți spun decât despre și mai mari spaime și dorințe de retragere? Părerea mea, la sfârșit.
Emotivitatea, trebuie să mă gândesc bine dacă am cunoscut-o, pare că este o stare aproape de explozie, și aproape de pierderea echilibrului. Starea de nesiguranță și tendința de a dramatiza nu-mi sunt chiar străine, tendința de a fi mai puțin activ cu mai puține proiecte și senzația de frică (așa scrie dar cred că sunt mai multe amestecate) sunt cunoștințe vechi. Tot tendința de izolare pentru protejare, iar frica de necunoscut abia de câțiva ani am reușit să o identific și să o denumesc pentru a putea face ceva cu ea. Sigur că aceste tensiuni duc și la afecțiuni, cel mai cunoscut îmi este accelerarea ritmului cardiac, adică inima în gât, care nu-i deloc prietenos cu omul. Dacă ai înțeles ceva până aici, vreau să înțelegi că pe un copil nu-l poți învinovăți de aceste trăiri ca fiind emise de el și nici pe părinți în cele mai multe cazuri așa cum tot aud în ultima vreme. Tot ce-i mai de neexplicat la adulți se dă vina pe copilărie. Numai vorbesc de doi copii care sunt la mica distanță năcuți și crescuți în același climat și sunt complet diferiți ca atitudine, vorbesc aici de cele cu care a venit pe lume din vieți anterioare, de la strămoși sau chiar din zonele geografice locuite anterior sau ulterior nașterii.
Recomandarea, mi se pare scrisă în chinezește, este să reintru în contact cu mine și să ,,consider emotivitatea un mod de comunicare cu ceilalți” (dacă ai idee de ce înseamnă comunicare în condițiile de mai sus). Pentru calmare recomandă meditație, relaxare pentru a fi reechilibrate emoțiile și redescoperite adevăratele nevoi. Iar ca să am încredere că totul vine spre mine perfect pentru evoluția mea… nu știu de ce dar, decât trăirile acela insuportabile, prefer mai puțină evoluție.
Lazarev m-a făcut să înțeleg că frica nu are miros așa cum se zicea despre câini, că ,,te miroase”. Am simțit eu că este o bazaconie și având de mică un cățel în curte știam că uneori era foarte agitat și lătra mult alteori deloc. El zicea că emisiile (straturile biocâmpului – expresiile din carte) omului căreia îi este teamă de câine se traduc prin dorința ca obiectul fricii să nu existe, adică să moară câinele. Biocâmpul câinelui traduce și-i spune că acel om vrea să-l omoare. De aici iese scandalul. Luându-mă după ecou, emisiile de frică de la om intensificându-se duc la agresivitatea din ce în ce mai mare a câinelui pentru ca frica să continue.
Pornind de la cuțu, când am realizat că o persoană importantă are și ea pe Dumnezeu în ea iar frica (nu știu dacă era chiar frică sau lipsa mea de încredere în a-mi aprecia lucrul făcut) mea în a o aborda putea să o facă să reacționeze mult mai rău decât mi-aș fi imaginat eu vreaodată, am lăsat garda jos și am abordat-o doar gândind la Dumnezeul din ea și la faptul că Dumnezeul din mine nu m-a lăsat să fac prostii (în lucrarea făcută). Rezultatul a fost spectaculos… pentru mine, clar! A fost una dintre cele mai mari victorii ale mele. Oricum trebuia să o abordez dar cu ce trăiri am făcut-o a fost victoria. Pentru cei mai mulți dintre cei pe care i-am cunoscut în viață, așa ceva este de neînțeles și sincer mă bucur dar dacă tot am găsit aceste afecțiuni la cuprinsul cărții am zis că poate fac mult bine cuiva pentru care sfaturile, încurajările, exemplele date și poate chiar o medicație, nu dau roade.
Ideea de separare, că Dumnezeu e sus (nu se ia în calcul că și sub este tot atâta cer) și doar El e mare și puternic, noi nu suntem perfecți și ne putem permite să ne purtăm oricum unul cu altul, nu aduce nimic bun. Zilele trecute am văzut grupate cuvintele respect, educație, onoare, caracter, cuvinte ce nu au nimic rău în ele dar într-un context în care se vorbea de ceva ce ar fi trebuit să simți, toate aceste cuvinte nu aveau nimic în comun cu idea de sentiment omenesc din care puteai dacă voiai să faci ceva pentru.
Nu am terminat capitolul ,,coincidențe”…
Până data viitoare: Lumină în suflet!
