Când îmi era necaz că nu pot purta, atât de des pe cât mi-aș fi dorit, tocuri, nu știam de atitudine. Nu am analizat senzația pe care ți-o dă un centimetru sau doi în plus la toc. Eram destul de mică dar simțeam că din postura pe care ți-o dă acea înălțime poți mai mult. Mama purta și ea destul de rar tocuri mai înalte dar nu simțeam că se comportă altfel nici față de noi apropiații nici de străini. Totuși mie acele tocuri îmi spuneau ceva, ceva ce mai târziu am înțeles că pot avea și fără ele. Pot avea, dar cu ce are legătură? Dacă din considerente ortopedice sau practice nu le poți purta ce altceva poți face pentru a avea aceași senzație pe care ți-o dau doi centimetri în plus la toc?
De multe ori o confundam cu curajul. Și cred că nu eram departe. Eram la un seminar când o doamnă lector, într-o pauză, ne-a povestit câteva minute neplăcute trăite de ea la intrarea într-o instituție. Deși avea tot ce trebuia ca acte, se silabiseau și tărăgănau cuvintele prin care i se asigura trecerea doar pentru a-și asigura importanța cineva și a trage de timp. Doamna atunci ne-a spus că este necesară uneori o atitudine bazată pe o încredere în tine mai mare decât cea pe care o ai. Mi-au rămas în minte cuvintele ei chiar dacă au trecut zeci de ani de atunci. Deci atitudinea însemna încredere în tine, în ce ești și uneori în ce ar trebui să cunoști. Dar pentru asta nu îți trebuie curaj? Dar de ce curaj? Ca să ceri ceva ce trebuie să ți se dea oricum dacă ești corect? Multă vreme mi se amestecau în minte noțiuni de genul ăsta.
De multe ori am zis, cred că și prin articolele astea că din Lazarev am înțeles puțin. Nu-i avedvărat, că tot amintesc de el… de ce avem intenția în primă fază să ne împuținăm? Să nu ne lăudăm mi se pare ok, dar să spui că ești mai prostuț decât ești, asta înseamnă deja și lipsă de încredere în puterea ta de a reține și de a exprima ce ști și în Dumnezeul din tine. Neîncredere sau teamă de a ți se spune că-s prostii, pentru că într-adevăr nu sunt pentru toată lumea ca nivel de înțelegere? Oricum din toate astea nu cred, până la momentul ăsta, că se poate naște o atitudine cu care să-ți treacă prin cap să ieși și să povestești cunoștințelor despre ultimele tale lecturi. Dar de atunci a mai trecut un timp peste mine și am dobândit ceva atitudine în așa fel încât acum pot scrie mai des de el… și despre altele. Deci el zicea că dacă treci pe lângă un câine cu frică de el, inconștientul lui recepționează mesajul că nu vrei să fie acolo, asta în traducere înseamnă că vrei să dispară, să moară, drept pentru care el vrea să te muște. Aici este vorba de frică pe care nu poți s-o ascunzi cu o atitudine de ,,nu-mi pasă de tine”. Așa cred că se poate dobândi și atitudinea în orice situație, să-ți construiești interiorul pentru a-ți putea arăta atitudinea care să fie credibilă. Tot de la Lazarev știu de momentul lui două mii doisprezece în care se schimbă vibrațiile pământului, iar știința a demonstrat asta și schimbări în magnetismul lui, nu intru în amânuntele astea că nu le stăpânesc. Altceva am reținut și sunt atât de fericită că am început un drum minunat cu scrierile lui. El zicea că de peste două mii de ani ni s-a spus să intrăm în biserică umili și cu capul plecat. Acum a venit momentul să intrăm în biserică ,,de braț cu Dumnezeu”! Am amintit în primele articole că El este Tot și că nu se mai pune problema că nu e bine ce spun.
Plecând de la această idee și cu Dumnezeul în om, nu ți se pare că ar trebui să-ți construiești o altă atitudine atunci când ai ceva bun de transmis, de povestit sau de verificat, analizat și chiar de penalizat (vorbind de servici)? Dat fiind că în fiecare om există Dumnezeu nu îți permiți altă atitudine decât acea de înțelegere a statutului de om dar în funcție de conjuncturi adoptăm atitudinile corespunzătoare. Și când iei atitudine față de ceva ce este nelalocul lui tot trebuie înțeles statutul de om și pe urmă adopți măsurile necesare. Lazarev, în cărțile lui, îi spunea unui procuror că, este slujba lui de a trimite oamenii în închisoare, dar să nu își permită să-i considere mai prejos decât el, pentru că ei sunt fiecare în (ecoul îi spun eu) momentul în care își trăiesc evenimentele pe care și le-au adus cu emisiile lor anterioare din vieți anterioare, din strămoși sau regiuni geografice.
Dacă nici pe cei pedepsiți nu ne este permis să-i judecăm, de ce ne-am pleca noi capul adoptând o atitutine umilă atunci când considerăm că nu cunoaștem chiar totul, că ,,nu suntem perfecți” când suntem înconjurați de oameni sau chiar în fața lor? Am pus ghilimele pentru că se poartă expresia care a devenit un simbol al celor care vor să-și audă vocea, să pară interesanți dar de fapt nu gândesc atunci când o copiază de la unu’ la altu’. Cine poate face un om în afară de Dumnezeu? Și de El îți permiți să zici că nu-i perfect? Să nu zici de clonare că și acolo dacă nu există viață moare tot și viața încă nu se vede pentru că este o altă formă a lui Dumnezeu.
În timp, când nu prea ai de ales sau nu ai curaj să alegi altceva, înveți să-ți ascunzi puțin neștiutele printr-o atitudine ce nu te caracterizează de fel dar dacă o dublezi cu alte bune intenții, ieși onorabil la liman, cum se zice. După ce înveți că Dumnezeu este în tine și în ceilalți, îți este mult mai ușor să adopți atitudinea omului care, ok, nu știu tot dar cu ce știu hai să vedem ce putem face. Se întâmplă lucruri uluitoare.
Am vorbit la început de tocuri. Și fizionomia feței, subtitrarea cum mai spuneam, se schimbă atunci când în interior eliberezi umilința și proasta înțeleasă idea de păcătos, atunci când acestea sunt înlocuite cu încrederea în Dumnezeul din tine, cu încrederea în informațiile pe care le ai, cu încrederea în cunoștințele pe care le ai și cu care poți adopta o atitudine plăcută și pentru tine și pentru cei din jur.
Ca și gândirea pe care nu o pot (nu vreau) cataloga în pozitivă și negativă, nici atitudinea nu o pot cataloga. De ce? Pentru că gândirea o am așa cum vreau s-o am ,,mâine”, și atitudinea o am în funcție de cât curaj mi-am construit, câtă încredere în mine mi-am acceptat și ,,fabricat” și cât pot considera Dumnezeul din om. Toate atitudinele pe care ți le dorești ca și bucuriile se pot înmulți cu atenție, informații și voință.
Cu adevărat atunci când am conștientizat că toți suntem oameni și nu am mai privit la cei de pe scenă ca la niște oameni de neatins, poți aduce bucurie și ție și altora. Câteva zile în urmă am trăit în sala de spectacol, nu era prima oară, un moment de bucurie și de fericire chiar, care m-au trimis direct în spatele cortinei pentru a felicita o fată cu o voce Dumnezeiască, și pe mama ei la fel de minunată. Unora poate li se pare puțin sau nimic, dar bucuria pe care am trăit-o îmbrățișându-le și spunându-le cât de fericită mă fac ele cu cântul lor, nu o poate trăi oricine și sunt fericită că mie mi se întâmplă. Sunt sigură, și din mesajele pe care le-am schimbat ulterior, că și ele s-au bucurat de îndrăzneala mea care… nu cu mulți ani în urmă mi se părea ceva imposibil de dobândit.
Nu am terminat ,,coincidențele” dar fac o pauză…
Până data viitoare: Lumină în suflet!